Oare Basescu chiar a citit “Levantul”?

Sâmbătă la dezbaterea Băsescu-Antonescu mi-am ridicat o sprânceană când  Băsescu a răspuns la întrebarea: “Care este ultima carte pe care aţi citit-o?”. M-am mirat pentru că răspunsul mi se părea foarte cunoscut.

Răspunsul: Cărtărescu- “Levantul”.

Motivul : „Am încercat să acopăr un gol pe care l-am creat cândva în documentarea legată de aproape clasicii în viaţă”.

Un deja-vu adevărat.  Coincidenţă sau am mai auzit o dată toate astea venind din gura preşedintelui? Eram sigură că am auzit asta la tv aşa că am dat un google cu : “ultima carte citita de basescu” şi voila au apărut intr-adevăr multe-multe rezultate. Iată, deci prima dată când dau un link spre ZIUA.

Sincer, l-as intreba pe Băse câte ceva despre “carte” şi dacă nu ar şti nimic despre aceasta decât, poate autorul, “l-aş ierta”. Au trecut 5 ani de atunci şi  sunt sigură că preşedintele a avut de atunci multe griji de purtat pe umeri, mai precis multe griji legate de România, de noi.

Se pare că consilierii lui Băsescu de acum nu s-au gândit la aşa ceva, iar preşedintele a fost nevoit să apeleze la răspunsul din campania trecută. Ruşine consilierilor, nu de alta, dar Cărtărescu ne-a mai îmgogăţit de atunci literatura.

Apropo de ce zicea cineva la Antena 3 sâmbătă despre imaginea internaţională a preşedintelui României, imagine atât de bună cică. Sâmbătă , aici în imaginea 32 nu exista nici o urmă în descriere de Traian. Azi, tot acolo, apare şi numele lui.  Credeţi-mă pe cuvânt, dovadă nu am.

De ce nu mai gândeşte jurnalistul?

E o întrebare pe care mi-o pun din ce în ce mai des.   Cred că jurnalistul tânăr este un leneş şi nu înţelege că nu e de ajuns să te prezinţi la un eveniment şi să descrii frumos ce ai văzut acolo şi, eventual, să iei nişte reacţii, vox-uri de la cei prezenţi. Jurnalistul ar trebui să “proceseze datele” primite, să înţeleagă informaţiile, să le pună în contextul actual şi pe urmă să răspundă la toate întrebările pe care le-ar pune cititorii, pentru că, în fond jurnalistul este oarecum un reprezentant al cititorilor care nu au participat la eveniment.

Totuşi  eu, ca cititor, rămân cu întrebările în aer şi cu buza umflată după ce citesc un artiol, deşi nu aşa e ideal. Vă dau ca exemplu scandalul ăsta cu parkingul de pe Aurel Vlaicu, un proiect care nu este dorit de locuitorii din imediata apropiere a zonei unde urmează să fie ridicat “garajul”. Aşadar oamenii au ieşit în stradă şi şi-au aruncat trupurile  in faţa utilajelor. Am citit în mai multe publicaţii câte un articolaş despre acest subiect în care se scria despre eveniment şi se insera o reacţie a lui Apostu, cam atât. Artiolele respective nu mi-au oferit informaţii şi răspunsuri la următoarele întrebări:

1. A existat o dezbatere publică în care s-a discutat acest proiect?

2. Dacă a existat, cum a fost promovată (s-au lipit afişe în zona Aurel Vlaicu, s-a transmis prin site-ul primăriei, s-a publicat în presă)?

3. Dacă nu a existat, de ce?

4. Când a fost adoptat proiectul acesta în Consiliul Local?

5. Când a fost licitaţia pentru realizarea proiectului şi cine a participat la licitaţie?

Eventual: Ce spun ONG-urile “verzi” despre faptul că se taie din spaţiul verde din Mărăşti?

Dacă e vorba despre presa online, atunci nu e nevoie de  o retrospectivă, se pot face trimiteri prin link-uri la articole pe această temă din care să reiasă răspunsurile la întrebările 4 şi 5.

Aş vrea să compar munca jurnalistului cu un fel de joc cu bumerangul: lansezi informaţia şi aştepţi reacţia, iar mai apoi arunci reacţia în cealaltă direcţie şi aştepţi răspunsurile. Simplu. Aşadar de ce nu mai gândeşte jurnalistul şi, în loc să-şi pună rotiţele în funcţie, devine o simplă portavoce?

Darko Bajic se răzbună

Am iubit dintotdeauna simbolurile, mesajele ascunse şi “codurile”, care urmau să fie decriptate.  Am găsit toate astea în filmul lui Darko Bajic, “Frumoasa Dunăre Albastră” (Beautiful Blue Danube).

Când am citit sinopsisul de câteva sute de semne mi s-au întipărit în minte doar unele cuvinte cum ar fi Dunăre, Viena- Belgrad, dezmăţ, vulgaritate sau Kriemhield.Am  ajuns la concluzia că omul ăsta sârb a ascuns istoria zbuciumată a Europei în spatele unor scene vulgare, în care nişte oameni îşi trăiesc cele mai perverse fantezii. Asta înseamnă pentru mine un film de artă.

Mai târziu la proiecţia filmului regizorul a păşit în faţa microfonulu (eveniment în cadrul Comedy Cluj), aşteptând întrebările publicului. Printre întrebări irelevante s-a strecurat şi opinia unui bărbat vehement cu vârsta în jur de 50 de ani, un român de acela spălăcit de griji. Acesta i-a zis pe cel mai inamical ton regizorului că a făcut un film pornografic, nesemnificativ şi ruşinos. Omul ăsta nu a înţeles, chiar dacă toate indiciile erau acolo în imaginile proiectate pe pânza cinematografului. Era acolo vasul pe care personajele fac călătoria de la Viena la Belgrad, vasul de croazieră se numea Kriemhield(personaj din legenda germana “Cântecul Nibelungilor”, reprezentând răzbunarea), călătorii erau atât vest cât şi est-europeni.

Mai simplu, în film un vas denumit Kriemhield face o călătorie pe Dunăre din Austria în  Serbia. Vă suna deja cunoscută axa asta?

În caz că nu, am să va dau încă un indiciu: asasinarea lui Franz Ferdinand  de către Gavrilo Prinkip în 1914.

Gata, acum sigur v-aţi dat seama la ce mă refer. Aşadar Darko Bajic reface o rută istorică în filmul său cu un vas de croaziera, care reprezintă răzbunarea în sine. E absolut fascinant cum a reuşit să ascundă acest element, aparent nesemnificativ  în interiorul unor scene de sex, unor scene, care prezintă est-europenii liberi, inclusiv un român, care îşi exploatează sexualitatea fără nicio barieră şi le arată vienezilor cum e să te laşi pradă celor mai ascunse fantezii. E absolut încântător cum sexul sugerează faptul că oamenii ăştia, sârbi, români, polonezi, măcinaţi de istorie, nu mai au nimic de pierdut şi acţionează conform instinctelor lor umane, uitând de societate şi de regulile rigide ale acesteia.

Bajic nu vrea să recunoască, dar e atât de clar, e atât de evident că filmul ăsta e o răzbunare istorică. Acest film este sentinţa unui sârb, este viziunea sa asupra istoriei sale naţionale, care a fost frământată şi sfârtecată de atâtea şi atâtea nedreptăţi venite din partea marilor jucători europeni. Cinematografia nu condamnă şi nu dă răspunsuri, în schimb încearcă să incite şi să întrebe publicul. Răspunsul meu e da. Da, Darko Bajic a fost corect. Da, filmul acesta este o răzbunare într-un ambalaj înșelător.

Uitaţi-vă la film.

Dulce Romanie, sau cum s-a transformat Starbucks intr-un produs pur romanesc

La cafeneaua Starbucks din Cluj-Napoca s-au injumatatit feliile de tort. De ce e atat de grav? Poate mi se pare doar mie, dar atunci cand dai 13 lei pe o felie de tort de ciocolata speri macar sa o primesti pe bune. Nu sunt un client fidel Starbucks ci unul ocazional, am descoperit in schimb aici prajituri foarte bune si mi se parea rentabil sa platesc aproape dublu decat in alte localuri, dar sa mananc un produs gustos si mare .

Saptamanile trecute cand am revenit la Starbucks, mi-am comandat din nou acel tort. Cand mi s-a dat farfuria mi s-a facut scarba, simteam nevoia sa urlu la fata care m-a servit si sa imi cer banii inapoi. Parca tara asta altereaza si schilodeste tot ce era intreg si pur. Starbucks-ul e doar un nou exmplu si credeti-ma lista e atat de lunga. La hipermarketul Kaufland din Satmar trebuie sa iti deschizi poseta inainte sa iti platesti produsele  pentru verificare, in cazul in care te-ai simtit tentat sa sparlesti ceva. Umilitor? Deloc, mai degraba inventiv.

Reveninm la Starbucks.  Am platit, deci 26 de lei (eram doi) ca sa primim felia de 13 lei de altadata in doua bucati egale si foarte frumos taiate, astfel incat sa nu observi “furtul” daca nu ai mai comandat tortul acela inainte.

Am mancat tortul, dar intre timp ochii mei se invarteau prin local in cautarea unei cutii cu sesizari, eh asa ceva nu exista in Cluj. Cautam acea cutie pentru ca am avut impresia ca asta e o smecherie a fetei de a face un bacsis frumos si sunt ferm convinsa ca managerul din Cluj nu are habar de asemenea practici. Nu de alta, dar cred ca nu ar vrea sa isi riste locul de munca. O franciza inseamna totusi niste contracte serioase, bani multi si nu in ultimul rand subscrierea la respectarea prestigiului produsului pe care il vei prelua.

Sa ma ierte toti care considera ca ma revolt degeaba, dar m-am saturat de romanismul asta penibil.  Daca iti bati joc de clientii tai, inseamna ca esti un comerciant de ocazie si ca ar trebui sa iti gasesti un alt domeniu de activitate. Oricum, chiar daca 10 clienti tac si inghit in sec nu inseamna ca alti 5 nu vor spune lucrurilor pe nume daunand grav activitatii tale comerciale. Dar sa stii dragul meu comerciant ca nu poti da vina pe angajatii tai plini de siretlicuri pentru ca e in interesul tau sa ii supraveghezi. Iar la o afacere de anvergura Starbucks-ului te-as sfatui sa iti cladesti un PR foarte bun, care sa nu conste doar in emiterea a doua comunicate pe an prin care ne anunti ca vei mai deschide un local in Bucuresti. Stii de ce? Pentru ca daca ai avea un PR bun ai sti ca ai clienti nemultumiti si ai cunoaste pana si motivul nemulumirii lor.

“Michael Jackson scoate S.U.A din criză”

Asta era aberaţia mea de acum câteva zile. Mă gândeam în primul rând la tabloide,comercianţi de kitsch-uri, turism şi alte cele. Evident, nu credeam că prostia debitată de mine va avea vreodată o bază serioasă dar uite că m-am înşelat şi am prevăzut ceva real. Aş mai putea continua povestea idioată, vorbind despre  o conspiraţie uriaşă, despre faptul că Michael s-a jertfit pentru popor şi în primul rând pentru copiii de pe întreg teritoriul Statelor, dar pentru ce, când povestea a căpătat un contur real. Azi pot să afirm cu un zâmbet şi mai larg, lăsând la o parte orice glumă:” Michael Jackson scoate S.U.A din criza economică!”

Se pare că o parte din Sony/ATV Music Publishing, adică jumătatea lui Michael Jackson ar putea ajunge pe Wall Street. Să nu uităm că această companie controlează şi o bună parte a catalogului Beatles, strâns pe parcursul vieţii de către Jacko.

Capace pet +ecologizare+ 4 iulie+steagul S.U.A= Idioţenie în România

Ong-ul “Floare de colţ” realizează în parteneriat cu Coca Cola şi Iulius Mall o campanie de încurajare a populaţiei de a recicla. Până aici e acceptabil, dar totuşi  de ce cu ocazia zilei de 4 iulie şi de ce se va face un puzzle din capace pet formând  steagul S.U.A în România?

După ce limba noastră e invadată de anglicisme, de Halloween şi Valentines Day, consumerismul idiot şi marketingul incapabil de adaptare ne îndeamnă acum să înţelegem fenomenele ecologie şi reciclare prin realizarea steagului american??? Eu nu mai pot concepe aşa ceva. Pur şi simplu nu mai pot fi deschisă la pocrării de genul asta.

Ce legătura am eu, un biet român cu ziua naţională a S.U.A şi de ce trebuie să sărbătoresc eu indirect independenţa poporului american nu poate să îmi străpungă raţionamentul. Deci eu, tânărul român sunt as în fenomenul 4 iulie şi îl deplâng pe Michael Jackson, dar nu  ştiu ce semnifică ziua naţională din 1 decembrie sau războiul de independenţă din ‘77 şi cred că eroii din 89 sunt victimele primului război mondial.

Nu mai suport cât de ieftin ne vindem, nu mai suport că marketingul nu e în stare să nască un mod potrivit de a vinde o idee într-o manieră românescă, nu mai suport că kitschul din mintea unora încearcă să mă tâmpească.

Du-te nene cu capacele tale pet şi cu ecologizarea ta americană şi angajează-te într-un alt domeniu dacă în cel prezent eşti un incapabil şi nu ai idei.  Nu îmi argumenta acţiunile tale idioate şi impertinente prin legături între “produse” americane: coca- cola şi mall, că tot nu are legătură cu mine. Dă-mi alte argumente ca să simt dorinţa arzătoare de a recicla.

Mai miră pe cineva că identitatea noastră se duce de râpă?

It always happens tuesdays, it’s my lucky day [TIFF 2009]

Asa îşi deschide opera Hitchcock în filmul mut “The Lodger: A story of the London Fog” care putea fi privit de publicul însetat de vechiul îmbinat cu un sunet nou (filmul mut proiectat în acompaniamentul a doi Dj-i, Leizaboy & Dubase) într-o seară înnorată de MARŢI în cadrul TIFF 2009.

De ce e genial criminalul lui Hitchcock? Pentru că nu există. Criminalul cineastului neînţeles i-a naştere în minţile întortocheate ale fiinţei umane, este un demon care pune stăpânire pe fiinţa celor slabi şi care se concretizează prin fapte, prin crimă.

Care este secretul criminalului triangle? Nu se ştie pentru că el, demiurgul psihoticului nu vrea ca noi să aflăm, nu vrea să îşi distrugă mitul, se joacă cu personajele lui după voia sa şi le modelează în permanenţă pe parcursul celor 75 de minute astfel încât tu, cel care vizionezi să ai pupilele dilatate şi gâtul sec până la final.

Povestea contează dacă reuşeşti să îţi dai seama la final, dar grijă mare,  te înşeli chiar dacă El îţi titrează ultimul cadru All stories have an end (fiecare poveste are un sfârşit). Povestea, conturul ei nu contează, contează doar acele 75 de minute pe parcursul cărora încerci să îţi proiectezi o imagine asupra filmului, asupra chiriaşului criminal (?).

Daisy, e o fată cu şuviţe de aur de care se îndrăgosteşte chiriaşul adăpostit în casa părinţilor. Ea e domniţa, muza pe care o adoră, dar dragostea nu se poate împlini din cauza fricii faţă de demonul împanzit în propriul creier. În neputinţa de a o iubi trup şi suflet,  îşi refulează sentimentele de pasiune într-o împlinire sexuală obţinută prin uciderea unor tinere, parcurgând şi operând doar în interiorul unui triunghi stabilit de el. Triunghiul are la colţuri cele trei personaje: Daisy, chiriaşul şi Răzbunătorul (The Avenger) cel care  în acepţiunea bietului chiriaş este ucigaşul. Interiorul triunghiului e împlinirea dragostei săvârşită prin stingerea unor suflete inocente.

Povestea în sine, cea care se conturează la final e cu totul diferită. Rândurile de sus sunt substraturile şi idele la care m-a călăuzit pe mine Hitchcock.

Rama e simplă, criminalul (The Avenger) e pe urmele chiriaşului încă din trecut când măcelărise o parte din el, pe sora sa. Eu nu cred în ramă pentru că repet criminalul nu există.

De ce a fost filmul de aseară mai special decât oriunde îl vei vedea tu? Poate pentru că pelicula rula pe osia unui proiector de epocă  şi te primea în curtea interioară a palatului Banffy cu sunetul cinematografului lui Hitchcock. Uneori aveam impresia că pelicula iese din mintea demiurgului şi ajunge pe pânza festivalului nostru fără a face popas într-un alt timp, pe un alt plai.

Să vă distrug orice tentativă de vizionare a filmului prin dezvăluirea finalului?

Hitchcock îţi da cadrul finalului fericit urmat de titrarea All stories have an end şi pe urmă omoară din nou. (vă încredeţi în mine?)

“Alle anderen” waren nicht fuer mich*

La ora actuală am trei ediţii în palmares şi de fiecare dată există un film la care nu rezist. Nu stiu de ce, cred că nu îmi plac siropurile. Anul trecut am ieşit de la o producţie spaniolă (ruşine mi-e, dar îmi scapă titlul- oricum ceva legat de o relaţie eşuată) anul ăsta s-a întâmplat din nou, de data asta am părăsit cinema Republica cam pe la mijlocul filmului Toţi ceilalţi (Alle anderen).  Filmul nu e prost doar că are o protagonista, Gitte care te enervează la clume, o fată egoistă care nu îşi înţelege partenerul, care nu îi cunoaşte frământările, temerile, ambiţiile şi care nici nu doreşte să vadă dincolo de chipul frumos al iubitului ei. Şi cam aici mă şi opresc că am ieşit precum spuneam mai sus.

*Toţi ceilalţi nu sunt pentru mine

JCVD- un Van Damme umanizat [TIFF 2009]

Foarte pe scurt: Jean Claude Van Damme se află la capătul puterilor din cauza colapsului financiar, carierei de mult apuse şi datorită luptei acerbe pentru custodia fetiţei lui. Revenit pe plaiurile natale în Belgia acesta este implicat într-un jaf armat în care întreaga nelegiuire îi este înscenată.

O vedetă hollywoodiană de la care nu te-ai aştepta la un monolog, un poliţist dedicat meseriei dar depăşit de situaţie, o succesiune a evenimentelor interesant prezentată şi un jaf armat fac ca filmul JCVD să te pună pe gânduri. Nicidecum nu e vorba despre reflectarea aupra vieţii, cunoaşterea de sine, drama personajelor ci o pură curiozitate: Oare marele actor din categoria clasică action- star chiar nu mai are bani din care să se întreţină, oare chiar are o situaţie familiară distrusă, oare monologul lui din film e realitate sau ficţiune?.

Cam în stârnirea acestor întrebări stă şi unicitatea filmului.

În altă ordine de idei, personajele sunt destul de puternic conturate avem aşadar poliţistul devotat şi depăşit de situaţie, agitat aproape disperat de neputinţa care îl ţine în loc cu mâinile legate, avem un bandit psihotic, un criminal patologic, un dement cu o armă în mână lipsit de sentimente şi umanitate şi îl avem pe Jean Claude Van Damme jucându-se pe sine (care chiar şi acum joacă prost) sau poate doar un alt rol, o posibilă realitate a vieţii eşuate a unei vedete hollywoodiene.

În timp ce planul exterior, adică anturajul lui Van Damme, omul, nicidecum actorul, glorifică vedeta, îl ridică pe un piedestal pentru faptul că a fost (este) reprezentantul Belgiei la Hollywood, în plan interior, în mintea lui Van Damme se cristalizează o altă idee: Sunt un ratat, nu sunt actor, a rămas doar un biet om din mine daţi-mi pace.

În toată drama actorului se poate găsi şi elementul comic, acea isterizare a belgienilor, fani ai lui Van Damme, acea ironie fină a poliţistului responsabil pentru operaţiunea jaful: Aduceţi-mi o portavoce din aia ca în filme să mă audă toţi de pe stradă.

JCVD este aşadar o alegorie reuşită, exceptând monologul lui Van Damme, a filmului, plasată pe străzile reale a Belgiei.

Mi-a fost dor de TIFF

A început de două zile. Mi-a fost dor de el, de hainele lui festive în care îşi îmbracă cinematografele, de oamenii sculptaţi din pelicule pe care îi atrage la Cluj, de Tudor, nu Giurgiu, nici Chirilă, de Tudor protectorul oamenilor-cinema. Mi-a fost dor şi de CTP, mi-a fost dor să îl văd emiţând  sentinţe de călău.

Mi-a fost dor şi îmi va fi, dar acum e TIFF şi trebuie savurat cu acreditare sau fără, nu contează pentru că e la fel de intens.

TIFF nu înseamnă doar filme, nu înseamnă doar statul în cinema cu ochii aţintiţi asupra unei pânze. E mult mai mult decât atât. Experienţa cinematografului în aer liber, drive-in- ul, expoziţiile, evenimentele de la Meeting Point şi nu în ultimul rând berea cea de toate filmele cu ocazia căreia se mai dezbate niţel filmul văzut anterior sunt absolut toate TIFF-ul.

Anul ăsta sunt mult mai profesionistă. De data asta am un album cu toate filmele şi nu mi-e teamă să mă folosesc de acesta.