Pont: Jerry Mander

Pentru că mulţi aţi căutat informaţii despre Jerry Mander am să vă spun că “Four Arguments for the Elimination of Television” e într-adevăr o carte interesantă pe care cel mai uşor o găsiţi pe gigapedia.com

Pentru că site-ul se află sub egida Google (din câte ştiu) ar trebui să aveţi gmail cu care va înregistraţi şi vă asigur că veţi avea acces la o varietate largă de cărţi. Cred că am găsit aici cele mai multe cărţi despre jurnalism, Pr, comunicare şi publicitate, mai multe decât la biblioteci, întrucât de exemplu Jerry Mander nu e de găsit la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. De menţionat e că pe gigapedia cartea e intr-un format nefericit şi în limba engleză.

oxiMorons

Citind ultima postare a domnului Racovitan (asta), am reflectat un pic asupra problemei pe care o pune. Mai precis, cât de corect e că cei care au părăsit ţara asta se simt într-atât de patrioţi din afara graniţelor încât votează pentru a decide soarta unei ţări, pe care, să fim serioşi, au părăsit-o. Nu îi condamn, sunt sigură că nu mulţi o fac, dar totuşi, “Ai plecat? La revedere !”

Aş vrea  să subliniez paradoxul patriotului din afara graniţelor, care nu uită de datoria “civică” de a vota. Un oxiMoron veritabil, care vine acasă vară de vară cu o maşină ticsită cu bunuri pentru adevăraţii patrioţi lăsaţi în urmă, cinstind încă o dată drumurile noastre, toate , cu doze goale de redbull  aruncate pe geam. Să ne trăiască, deci votanţii din diasporă, românii iubitori de ţară.

Apropo, încă o încheiere maiestruoasă marca CTP, fără prea multă legătură cu cele de mai sus:

Aşa că îi sfătuiesc pe votanţii anti-Băsescu bătuţi de gândul emigrării să mai chibzuiască înainte de a o face. Nu de alta, dar aproape toţi cei care au plecat înaintea lor au ajuns să-l voteze pe Băsescu. ( iz ză seim picceăr)

Io mi-s jurnalist cul de Cluj

Stresul. Stresul defineşte ziua jurnalistului. Îl stresează redactorul-şef, îl stresează “sursele”, care refuză să-i vorbească, îl stresează colegii de breaslă, care îi fură articolele etc. Jurnalistul trebuie să fumeze pentru a scăpa de stres şi o face indiferent de moment.

Vă rog să urmăriţi “jurnalistul cul de Cluj”, pufăind cu poftă în timp ce înregistrează discursul lui Boc. (click pe video-ul atasat materialului de pe Cetăţeanul pentru a-l zări pe” io mi-s cul”)

Mulţumiri Anamariei Cadiş pentru unghiul de filmare ales!

Interviu la o companie multinaţională

Mi-am facut cont pe site-urile de recrutare. Asa cum au facut toţi colegii mei. La facultă se discută ofertele de job-uri, se râde de unele, iar altele nu se menţionează pentru că sperăm să primim feedback.

Am primit şi eu un feedback acum câteva săptămâni de la o companie multinaţională din Cluj. Oferta era ok, deşi nu era presă (!!!) . M-a sunat o tanti de la HR şi m-a invitat a doua zi la un interviu. Sentiment ciudat, ce să zic. Nu mă aşteptam ca site-urile de recrutare să aibă vreun rost altul decât a te amăgi cu ceea ce,de fapt, nu îţi doreşti.

Ziua interviului

M-am trezit de dimineaţă cu un sentiment idiot, ca înainte de examen. Ştiam că voi fi calmă şi totuşi aveam stomacul strâns, îl simţeam mic ca un purice. Am urcat în taxi la 12 fără 10. Compania era departe de  mine. Ştiam unde e pentru că fusesem acolo o dată.  El făcea fotografii, eu stăteam pitită în maşină, iar portarul gesticula vehement, urlând “nu aveţi voie să faceţi fotografii”.

Aşadar urcând în maşină, taximetristul mă şi întreabă: Lucrezi la “compania multinaţională”?. Îi răspund politicos “nu” şi completez în grabă “dar îmi doresc foarte mult”, mint în speranţa că mă conving şi pe el la fel, dacă funcţionează, interviul va merge brici. Îl conving. Taximetristul continuă “să ştii că plătesc frumuşel aştia de la CompaniaMultinaţională”, dau din cap şi îl las să îmi continue, imi explică cine sunt ei, ce fac, îl las, deşi ştiu mult prea bine. Îmi zice unde e fabrica, cum ajung acolo, ce mijloace de transport mă duc până acolo şi alte cele nesemnificative. Tac, dând în continuare din cap.

Ajung. Mă lasă la intrare, îmi dă indicaţii pe unde să o iau spre portar (ştiu!!!) şi îşi cere scuze pentru preţul cursei. Mă miră, dar e foarte draguţ din partea lui.

Intru frumos şi completez un formular de gripă porcină, eu fiind răcită bocnă.  Portarul e foarte simpatic, se vede că i-au făcut training americanii. Îmi arată clădirea şi continui singură.  Fabrica are o infrastructură de invidiat, treceri de pietoni, parcare, clădiri clar marcate, totul minuţios pus la punct până la ultimul detaliu ca un oraş perfect în miniatură. Aştia nu se joacă,” normal” mă gândesc şi îmi continui frământarea interioară, e o treabă serioasă, oare eu sunt canditatul ideal? Mi-am luat cizmele bune, cămaşa office , arăt ok. Dar totuşi sunt mult prea copil.

Înaintez sigură pe mine (hah), ajung la clădirea cu birouri şi evident încurc uşile. Îmi ia câteva secunde să îmi dau seama ca cealaltă uşă e cea de intrare. Se pare că am emoţii. Urc unde mi se spune şi ma prezint frumos, spunând că am venit la interviu. Sunt invitată să aştept câteva minute şi să îmi pun haina pe cuier. Îmi vine să tuşesc dar mă abţin cu disperare pentru că sala imensă e ticsită cu angajaţi care tastează cu putere în “cutiuţele” lor. Mă uit prin sală, văd “roboţeii” cum lucrează şi îi văd perfect normali, sunt îmbrăcaţi ok, unele dintre angajate mai elegant altele mai colorat cu eşarfe în dungi. Hmm, parcă am văzut-o pe aia undeva prin PUB. Poate totuşi nu îţi omoară identitatea corporatiştii ăştia. Mă uit prin jur şi văd expus ziarul companiei. Au până şi un ziar, oare nu se cauta redactori?

După vreo 20 de minute îmi vine călăul, o domnişoară cât se poate de simpatică şi mă pofteşte într-un birou. Îmi dă o coală A4 cu cerinţele job-ului şi mă lasă din nou singură pentru a reflecta asupra lor. Se întoarce la un moment dat, după ce prin geamurile biroului am inspectat deja bucătăria angajaţilor, “ca la mama acasa”. Mă întreabă, îi despic CV-ul meu, detaliând fiecare job avut până acum. Îmi pune o grămadă de întrebări la care răspund desigur fără problemă. Când nu mă aştept şi pe când am reuşit să mă relaxez, îmi taie tot elanul. “Şi eşti sigură că vrei să lucrezi la noi şi nu mai vrei presă niciodată?”, mă întreabă ea.Niciodată? Cam trasă de păr asta. Cum să îi spun ei că nu mai vreau presă niciodată. Am lucrat doar un an şi eu de fapt asta vreau şi acum şi în viitor, doar că acum nu se poate şi sunt nevoită să fac un compromis. Ce întrebare stupidă, plus că sunt două întrebări la prima aş zice da, dar a doua e categoric nu. Stupidă întrebare. Eu aş fi pus întrebări mai ok. E prima regulă să nu contopeşti două întrebări. Nu ştie?  Dar totuşi cum se poate să mă întrebe aşa ceva. “Niciodata” e o condamnare fără scăpare. Aşadar îi răspund cu jumate de gură “da”, făcând compromisul. Insistă asupra problemei. De ce insişti? “Dar să ştii că CM se aşteaptă de la angajaţii săi să rămână cu firma cel puţin doi-trei ani”. Uf, da ok “Sunt conştientă de asta”, îi zic.  Da, sunt conştientă şi dacă aş primi job-ul, l-aş trata cu seriozitate, doar  termenul ăsta “niciodată”  mă deranjează. Trece peste, se lasă “convinsă” şi mă mai ţine la interviu încă vreo 30 de minute în care mă pune să calculez discounturi în engeleză. Ceeee? logistică? Asta nu se menţiona in job requirement. Mă uit tiptil spre foaia A4 şi nu e , logistica nu e. Nu, nu vreau logistică. Brusc îmi aduc aminte de orele de matematică din liceu, eu în faţa tablei cu şuvoaie de lacrimi pe obraji şi cu uşa deschisă de la clasă. Încerc să nu mă întorc, să nu mă vadă colegii în apogeul slăbiciunii mele, în momente în care degeaba îi zic de Goethe, Kant, Kogălniceanu, Brătianu, profesoara e interesată în rezultat, şi nu am cum să i-l dau, nu îl am.

Reuşesc să calculez discounturile, după câteva secunde de blocaj în trecut, dar mă simt la fel, detest sentimentul “în faţa tablei”.

Termin frumos de povestit cu ea după care îmi mulţumeşte şi îmi spune că a doua etapă a interviului va consta într-o discuţie la telefon în limba germană. “Ok” zic şi ies fără a mă uita la cutiuţele în care stau angajaţii, mă uit drept înainte în căutarea exit-ului, grăbind pasul vizibil. Ies aproape în fugă şi mă gândesc că m-am nenorocit în 2006, când am dat la jurnalism, măcar ştiu să gătesc- insistă sarcasmul din mine

Recomandare: +/- Cluj

V-aţi întrebat vreodată de ce se ajunge la revoltele  cetăţenilor din diverse zone ale Clujului de fiecare dată când se contruieşte ceva? V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii ies in stradă de fiecare dată când autorităţile vor să le ofere locuri de parcare, spaţii pentru birouri şi alte facilităţi, care le-ar îmbunătăţi traiul şi le-ar oferi mândria de a fi clujeni?

Eu m-am întrebat de nenumărate ori de ce există scandaluri precum cel din jurul mastodontului Pellicer, cel din jurul parkingurilor din Mărăşti şi Mănăştur. Mă întrebam de ce populaţia nu este consultată de către autorităţi decât teoretic prin nişte dezbateri publice fantomă. Pe de-o parte oamenii nu se interesează şi se trezesc cu panouri de lucru în faţa geamului şi utilaje grele în grădina din faţa blocului lor, iar pe cealaltă parte avem autorităţile care nu depun eforturi în a se apropia de populaţie, în a comunica cu ei în permanenţă, deşi e vorba despre un simplu “2way communication”, de acel simplu joc cu bumerangul despre care va tot vorbesc.

Uite că timp de trei săptămâni pe B-dul Eroilor, cea mai străbătută arteră “pietonală”, s-au instalat câţiva tineri arhitecţi, care simulează un centru de arhitectură atât de necesar acestui oraş. Aici se vor desfăşura o serie de evenimente legate de urbanism şi arhitectură, un studiu de cercetare care încearcă să releve nevoile cetăţenilor cu privire la informarea corectă de către autorităţi privitor la proiecte lor, expoziţii şi diverse ateliere şi workshop-uri pe aceeaşi temă: “Clujul”.

Vă sfătuiesc să treceţi pe acolo, să vedeţi expoziţiile care  prezintă soluţionarea gri-ului din oraş, alternative la amenajarea spaţiilor publice şi multe alte idei, unele trăsnite altele valabile , de transformarea Clujului într-o veritabilă capitală a Ardealului.

Acolo la centrul pilot puteţi să vă exprimaţi şi voi părerea lipind plusuri şi ninusuri pe planşele expuse. Când intri îţi dai seama că te priveşte şi pe tine oraşul ăsta, că îl doreşti aşa cum arată în imagini şi parcă ţi se face o poftă nebună de a fi mai interactiv şi mult mai activ.

Aşadar daţi click aici şi pe urmă urniţi-vă din loc şi mişcaţi-vă posteriorul la fostul magazin Kenvelo de pe B-dul Eroilor. Arhitectura e noua modă, se poartă cu plăcere şi de către profani.

Oare Basescu chiar a citit “Levantul”?

Sâmbătă la dezbaterea Băsescu-Antonescu mi-am ridicat o sprânceană când  Băsescu a răspuns la întrebarea: “Care este ultima carte pe care aţi citit-o?”. M-am mirat pentru că răspunsul mi se părea foarte cunoscut.

Răspunsul: Cărtărescu- “Levantul”.

Motivul : „Am încercat să acopăr un gol pe care l-am creat cândva în documentarea legată de aproape clasicii în viaţă”.

Un deja-vu adevărat.  Coincidenţă sau am mai auzit o dată toate astea venind din gura preşedintelui? Eram sigură că am auzit asta la tv aşa că am dat un google cu : “ultima carte citita de basescu” şi voila au apărut intr-adevăr multe-multe rezultate. Iată, deci prima dată când dau un link spre ZIUA.

Sincer, l-as intreba pe Băse câte ceva despre “carte” şi dacă nu ar şti nimic despre aceasta decât, poate autorul, “l-aş ierta”. Au trecut 5 ani de atunci şi  sunt sigură că preşedintele a avut de atunci multe griji de purtat pe umeri, mai precis multe griji legate de România, de noi.

Se pare că consilierii lui Băsescu de acum nu s-au gândit la aşa ceva, iar preşedintele a fost nevoit să apeleze la răspunsul din campania trecută. Ruşine consilierilor, nu de alta, dar Cărtărescu ne-a mai îmgogăţit de atunci literatura.

Apropo de ce zicea cineva la Antena 3 sâmbătă despre imaginea internaţională a preşedintelui României, imagine atât de bună cică. Sâmbătă , aici în imaginea 32 nu exista nici o urmă în descriere de Traian. Azi, tot acolo, apare şi numele lui.  Credeţi-mă pe cuvânt, dovadă nu am.

De ce nu mai gândeşte jurnalistul?

E o întrebare pe care mi-o pun din ce în ce mai des.   Cred că jurnalistul tânăr este un leneş şi nu înţelege că nu e de ajuns să te prezinţi la un eveniment şi să descrii frumos ce ai văzut acolo şi, eventual, să iei nişte reacţii, vox-uri de la cei prezenţi. Jurnalistul ar trebui să “proceseze datele” primite, să înţeleagă informaţiile, să le pună în contextul actual şi pe urmă să răspundă la toate întrebările pe care le-ar pune cititorii, pentru că, în fond jurnalistul este oarecum un reprezentant al cititorilor care nu au participat la eveniment.

Totuşi  eu, ca cititor, rămân cu întrebările în aer şi cu buza umflată după ce citesc un artiol, deşi nu aşa e ideal. Vă dau ca exemplu scandalul ăsta cu parkingul de pe Aurel Vlaicu, un proiect care nu este dorit de locuitorii din imediata apropiere a zonei unde urmează să fie ridicat “garajul”. Aşadar oamenii au ieşit în stradă şi şi-au aruncat trupurile  in faţa utilajelor. Am citit în mai multe publicaţii câte un articolaş despre acest subiect în care se scria despre eveniment şi se insera o reacţie a lui Apostu, cam atât. Artiolele respective nu mi-au oferit informaţii şi răspunsuri la următoarele întrebări:

1. A existat o dezbatere publică în care s-a discutat acest proiect?

2. Dacă a existat, cum a fost promovată (s-au lipit afişe în zona Aurel Vlaicu, s-a transmis prin site-ul primăriei, s-a publicat în presă)?

3. Dacă nu a existat, de ce?

4. Când a fost adoptat proiectul acesta în Consiliul Local?

5. Când a fost licitaţia pentru realizarea proiectului şi cine a participat la licitaţie?

Eventual: Ce spun ONG-urile “verzi” despre faptul că se taie din spaţiul verde din Mărăşti?

Dacă e vorba despre presa online, atunci nu e nevoie de  o retrospectivă, se pot face trimiteri prin link-uri la articole pe această temă din care să reiasă răspunsurile la întrebările 4 şi 5.

Aş vrea să compar munca jurnalistului cu un fel de joc cu bumerangul: lansezi informaţia şi aştepţi reacţia, iar mai apoi arunci reacţia în cealaltă direcţie şi aştepţi răspunsurile. Simplu. Aşadar de ce nu mai gândeşte jurnalistul şi, în loc să-şi pună rotiţele în funcţie, devine o simplă portavoce?

Darko Bajic se răzbună

Am iubit dintotdeauna simbolurile, mesajele ascunse şi “codurile”, care urmau să fie decriptate.  Am găsit toate astea în filmul lui Darko Bajic, “Frumoasa Dunăre Albastră” (Beautiful Blue Danube).

Când am citit sinopsisul de câteva sute de semne mi s-au întipărit în minte doar unele cuvinte cum ar fi Dunăre, Viena- Belgrad, dezmăţ, vulgaritate sau Kriemhield.Am  ajuns la concluzia că omul ăsta sârb a ascuns istoria zbuciumată a Europei în spatele unor scene vulgare, în care nişte oameni îşi trăiesc cele mai perverse fantezii. Asta înseamnă pentru mine un film de artă.

Mai târziu la proiecţia filmului regizorul a păşit în faţa microfonulu (eveniment în cadrul Comedy Cluj), aşteptând întrebările publicului. Printre întrebări irelevante s-a strecurat şi opinia unui bărbat vehement cu vârsta în jur de 50 de ani, un român de acela spălăcit de griji. Acesta i-a zis pe cel mai inamical ton regizorului că a făcut un film pornografic, nesemnificativ şi ruşinos. Omul ăsta nu a înţeles, chiar dacă toate indiciile erau acolo în imaginile proiectate pe pânza cinematografului. Era acolo vasul pe care personajele fac călătoria de la Viena la Belgrad, vasul de croazieră se numea Kriemhield(personaj din legenda germana “Cântecul Nibelungilor”, reprezentând răzbunarea), călătorii erau atât vest cât şi est-europeni.

Mai simplu, în film un vas denumit Kriemhield face o călătorie pe Dunăre din Austria în  Serbia. Vă suna deja cunoscută axa asta?

În caz că nu, am să va dau încă un indiciu: asasinarea lui Franz Ferdinand  de către Gavrilo Prinkip în 1914.

Gata, acum sigur v-aţi dat seama la ce mă refer. Aşadar Darko Bajic reface o rută istorică în filmul său cu un vas de croaziera, care reprezintă răzbunarea în sine. E absolut fascinant cum a reuşit să ascundă acest element, aparent nesemnificativ  în interiorul unor scene de sex, unor scene, care prezintă est-europenii liberi, inclusiv un român, care îşi exploatează sexualitatea fără nicio barieră şi le arată vienezilor cum e să te laşi pradă celor mai ascunse fantezii. E absolut încântător cum sexul sugerează faptul că oamenii ăştia, sârbi, români, polonezi, măcinaţi de istorie, nu mai au nimic de pierdut şi acţionează conform instinctelor lor umane, uitând de societate şi de regulile rigide ale acesteia.

Bajic nu vrea să recunoască, dar e atât de clar, e atât de evident că filmul ăsta e o răzbunare istorică. Acest film este sentinţa unui sârb, este viziunea sa asupra istoriei sale naţionale, care a fost frământată şi sfârtecată de atâtea şi atâtea nedreptăţi venite din partea marilor jucători europeni. Cinematografia nu condamnă şi nu dă răspunsuri, în schimb încearcă să incite şi să întrebe publicul. Răspunsul meu e da. Da, Darko Bajic a fost corect. Da, filmul acesta este o răzbunare într-un ambalaj înșelător.

Uitaţi-vă la film.

Dulce Romanie, sau cum s-a transformat Starbucks intr-un produs pur romanesc

La cafeneaua Starbucks din Cluj-Napoca s-au injumatatit feliile de tort. De ce e atat de grav? Poate mi se pare doar mie, dar atunci cand dai 13 lei pe o felie de tort de ciocolata speri macar sa o primesti pe bune. Nu sunt un client fidel Starbucks ci unul ocazional, am descoperit in schimb aici prajituri foarte bune si mi se parea rentabil sa platesc aproape dublu decat in alte localuri, dar sa mananc un produs gustos si mare .

Saptamanile trecute cand am revenit la Starbucks, mi-am comandat din nou acel tort. Cand mi s-a dat farfuria mi s-a facut scarba, simteam nevoia sa urlu la fata care m-a servit si sa imi cer banii inapoi. Parca tara asta altereaza si schilodeste tot ce era intreg si pur. Starbucks-ul e doar un nou exmplu si credeti-ma lista e atat de lunga. La hipermarketul Kaufland din Satmar trebuie sa iti deschizi poseta inainte sa iti platesti produsele  pentru verificare, in cazul in care te-ai simtit tentat sa sparlesti ceva. Umilitor? Deloc, mai degraba inventiv.

Reveninm la Starbucks.  Am platit, deci 26 de lei (eram doi) ca sa primim felia de 13 lei de altadata in doua bucati egale si foarte frumos taiate, astfel incat sa nu observi “furtul” daca nu ai mai comandat tortul acela inainte.

Am mancat tortul, dar intre timp ochii mei se invarteau prin local in cautarea unei cutii cu sesizari, eh asa ceva nu exista in Cluj. Cautam acea cutie pentru ca am avut impresia ca asta e o smecherie a fetei de a face un bacsis frumos si sunt ferm convinsa ca managerul din Cluj nu are habar de asemenea practici. Nu de alta, dar cred ca nu ar vrea sa isi riste locul de munca. O franciza inseamna totusi niste contracte serioase, bani multi si nu in ultimul rand subscrierea la respectarea prestigiului produsului pe care il vei prelua.

Sa ma ierte toti care considera ca ma revolt degeaba, dar m-am saturat de romanismul asta penibil.  Daca iti bati joc de clientii tai, inseamna ca esti un comerciant de ocazie si ca ar trebui sa iti gasesti un alt domeniu de activitate. Oricum, chiar daca 10 clienti tac si inghit in sec nu inseamna ca alti 5 nu vor spune lucrurilor pe nume daunand grav activitatii tale comerciale. Dar sa stii dragul meu comerciant ca nu poti da vina pe angajatii tai plini de siretlicuri pentru ca e in interesul tau sa ii supraveghezi. Iar la o afacere de anvergura Starbucks-ului te-as sfatui sa iti cladesti un PR foarte bun, care sa nu conste doar in emiterea a doua comunicate pe an prin care ne anunti ca vei mai deschide un local in Bucuresti. Stii de ce? Pentru ca daca ai avea un PR bun ai sti ca ai clienti nemultumiti si ai cunoaste pana si motivul nemulumirii lor.

“Michael Jackson scoate S.U.A din criză”

Asta era aberaţia mea de acum câteva zile. Mă gândeam în primul rând la tabloide,comercianţi de kitsch-uri, turism şi alte cele. Evident, nu credeam că prostia debitată de mine va avea vreodată o bază serioasă dar uite că m-am înşelat şi am prevăzut ceva real. Aş mai putea continua povestea idioată, vorbind despre  o conspiraţie uriaşă, despre faptul că Michael s-a jertfit pentru popor şi în primul rând pentru copiii de pe întreg teritoriul Statelor, dar pentru ce, când povestea a căpătat un contur real. Azi pot să afirm cu un zâmbet şi mai larg, lăsând la o parte orice glumă:” Michael Jackson scoate S.U.A din criza economică!”

Se pare că o parte din Sony/ATV Music Publishing, adică jumătatea lui Michael Jackson ar putea ajunge pe Wall Street. Să nu uităm că această companie controlează şi o bună parte a catalogului Beatles, strâns pe parcursul vieţii de către Jacko.