Nu am mai scris de mult prea mult timp pe blog. Atât de mult încât am fost nevoită să imi resetez parola şi am căutat preţ de mult prea multe secunde unde se adaugă o nouă postare. Scuze au fost invocate şi acestea destule. Poate am decis să nu mai scriu pentru că mi-am impus să nu mai fiu revoltată în public. Am uitat în schimb că există evenimente plăcute care nu permit ca amarul să  devină chemarea condeiului. TIFF-ul este una dintre aceste “chemări” bune, ceva ce te umple de dorinţa de a aşterne şi de a lega cuvinte şi fraze pozitive, savuroase, numai bune de citit.

Buun…

trecând peste încercările şcolăreşti am ajuns într-un final, abia în seara asta, la un film proiectat în cadrul TIFF. Nu ştiu ce voce stranie m-a îndemnat să-l ascult pe Chirilov şi să ma duc la un film recomandat de el, dar am făcut-o, aşa ca fapt divers, că nu am mai făcut treaba asta din 2007 încoace. Mi-am mişcat aşadar posteriorul, după un examen istovitor, în P-ţa Unirii să văd “Viaţa Peştilor” (original La vida de los peces). Mi s-a dat să văd un film chinuitor de lung, plin de clişee, cadre lungi care vor să rezolve acel puzzle inexplicabil al unei acţiuni pierdute înainte de începerea filmărilor şi care se bucură de un final de “reparăm-totul-printr-o-lacrimă-scursă”.

Filmul este unul foarte românesc în sinea lui, ştiţi şi voi filmele noastre, acelea, care dacă ar fi literatură s-ar numi simplu, schiţă, mai precis un singur episod din viaţa personajelor plin de detalii. Mno, filmul ăsta “românesc” de fapt coproducţie Chile-Franţa are un atu faţă de producţiile noastre, are un final şi nu oridecare ci unul pertinent. Revenind la ideea de mai sus, acest final repară tot parcursul chinuitor şi face ca acest film să îmi rămână întipărit datorită detaliilor foarte bine lucrate şi a metaforei, care oferă şi titlul filmului, “Viaţa peştilor”.

Episodul tratat vizual aduce fărâme din viaţa a două personaje, care îşi duc traiul în numele experienţei ratate. Da, este vorba despre un bărbat şi o femeie, care formase în trecut un cuplu şi a căror viaţă a fost separată de o tragedie. Aceassta tragedie a determinat bărbatul să plece din Chile şi să se stabilească în Berlin, rupând relaţia idilică cu femeia. Reîntors după mulţi ani, acest bărbat, Andres o găseşte pe această femeie, Bea, măritată şi cu doi copii. Evident, ca orice experienţă ratată şi aceasta va juca feste “sentimentale” celor doi protagonişti, degeaba.

Ceea ce rămâne demn de apreciat sunt unele replici marcante şi general valabile pentru viaţă, metafore potrivite şi cadre unice care reuşesc să surprindă reacţiile reale ale actorilor, care au reuşit să cunoască şi să îmbrace impecabil hainele personajelor, redând dramele interioare ale acestora într-o manieră naturală.

Ce nu mi-a plăcut au fost scenele dureroase şi extrem de dramatizate, care în primele zece minute nu vor stârni lacrimi ci mai degrabă mutre, “hăă-uri” şi “cee-uri” în rândul spectatorilor. La fel, muzica tristă folosită obsedant din 3 în 3 minute ar fi ceva de care m-as lepăda cu plăcere. De acestea se putea scăpa şi filmul devenea în viziunea mea de “devorator” o savoare de duminică seara.

În rest numai bine, sper la cât mai multe filme în această săptămâna minunată de iunie. Chirilov şi propunerile lui rămân pentru mine un tabu “must have”!

Imagine IMDB

Mă întrebam azi dacă mai ştiu să scriu, dacă scrisul e la fel ca mersul pe bicicletă sau dacă uţi cuvintele pe care altădată le suceai pe limbă  cu uşurinţă.

M-am transferat în lumea numerelor şi mă mir că nu sunt în ceaţă, dar imi lipsesc cuvintele şi gândurile care mă înconjurau nu de mult. E ciudat când mâinile nu mai bat tastele pe care altădată le toceau, e ciudat când colţul drept al tastaturii e noua ta casă şi e la fel de ciudat când îţi răsare un rânjet disperat de fericit atunci când te intorci doar secunde la tastele tocite. Dar aşa e, când trebuie să faci un compromis, când visul tău e altul şi totuşi renunţi “un pic”. Te consolezi cu gândul că e un compromis temporar, dar oare chiar există aşa ceva, un compromis temporar? Oare cât de bine mă cunosc, oare cât de bine ţin minte drumul iniţial ca să mă pot întoarce la cotitura pe care nu o puteam alege atunci când vroiam. Mă simt intr-un joc de strategie prost, vreau sa înfrunt balaurul, dar înainte să o pot face trebuie să adun puncte bonus, să intru pe alte planuri ale jocului şi să mă lupt cu alţi monştri pentru că doar trecând de ei voi putea ajunge la înfruntarea finală. Sincer nu vreau să sune patetic postul de faţă pentru că şi această etapă va fi de folos. Am ajuns să cunosc oameni valoroşi pe care îi observ, poate pentru prima dată. Acum le văd şi le simt cu adevărat viaţa, viaţa unor tineri care scrâşnesc şi ei din dinţi, muşcă colţul pernei noaptea şi îşi duc în tăcere crucea, atâta tot că ei sunt pe drumul lor iniţial, în clişeul ăla ce se numeşte trenul vieţii.

Tastând şi scriind parcă mi se luminează faţa şi nu vreau nici în ruptul capului să îmi închid blogul, nu de alta dar mai sunt mulţi care vor să afle “întrebări interviu multinaţională”. Să vi le zic? Mă omaoră retorica . Am exclus deja virgulele, ce urmează acum?

Patetism, nu am reuşit să te ocolesc!

Organizatorii TIFF “au furat” de la ediţia abia trecută a Belrinalei ideea de a proiecta unul dintre cele mai scumpe filme mute “Metropolis” şi foarte bine au făcut. “Metropolis”, un science fiction gotic din 1927 semnat Fritz Lang, o peliculă căreia nemţii dedică la Berlin vreo trei încăperi în Muzeul Filmului (Deutsche Kinemathek Museum Fur Film Und Fernsehen) este evident o viziune deloc pozitivă a realităţii care va contura anul 2026.

Din cate am văzut pe site-ul muzeului, cu ocazia Berlinalei s-a mai oferit spaţiu peliculei prin expoziţia “The Complete Metropolis”. Sincer, dacă expoziţia văzută de mine nu era completă, mă întreb ce mai ascundeau ei şi au de arătat acum.

Dar ceea ce vroiam să scriu este faptul că dacă anul trecut am avut ocazia să vedem “The Lodger” a lui pe Hitchcock într-o proiectare specială acompaniată de muzică live (să multumim încă o dată domnului Horatiu aka Leizaboy ca a acompaniat filmul excelent) anul acesta TIFF- ul aduce ceva mult mai valoros. Adică pe Fritz Lang şi imaginarul lui. Să nu uităm că Lang este unul dintre artiştii feriţi de noroiul nazist  şi una dintre puţinele persoane care l-au refuzat pe Goebbles personal.

Această tărie a lui este recunoscută şi de către nemţi foarte simbolic. Vă zic că in muzeul berlinez spaţiile acordate Marlenei  Dietrich şi lui Lang sunt imense în comparaţie cu cele dedicate lui G.W. Pabst sau  lui Rieffenstahl, ultima fiind amintită doar cu contribuţia ei la Olimpiada din Berlin din 1936.

Apropo unul dintre cele patru exemplare ale afişului filmului a fost adjudecat la o licitaţie din S.U.A pentru suma de 690.000 de dolari, scrie azi Gândul.

Apropo 2 “Inglorious Bastards” mi s-a părut un film genial nu pentru că Brad Pitt are un accent de Hillbilly şi nici pentru că Hitler este într-un final ciuruit ci pentru că ptrintre toate referinţele lui Tarantino, ironia întreptată spre cineaştii germani supuşi Reich-ului a fost, în opinia mea, o refulare personală de mult aşteptată, iar atât de aproape, atât de uman eu nu l-am simţit pe Tarantino niciodată.

O uriasa reclama Guitar Hero a invadat posturile muzicale de nişă. Cred că e prima dată când un videoclip încearcă să vândă sub o asemenea formă şi altceva decât muzica respectiv artistul. Orianthi, o nouă  descoperire americană, o fetişcană desprinsă de sub aripa protectoare a lui Michael Jackson, este faţa reclamei perfect deghizate in videoclipul primului ei single “According to you”. Videoclipul reface absolut toate scenele jocului, indicând clar că este vorba despre mulţi bani băgaţi pentru o promovare neconvenţională.Cele două produse Orianthi şi Guitar Hero se intersectează la Geffen Records.

Am găsit azi fotografiile câtorva dintre propunerile de logo şi slogan pentru Cluj şi trebuie să recunosc că m-am hlizit o perioadă văzând unele dintre ele. M-am gândit, văzând imaginile cu propunerile înaintate primarului, la cafele şi băuturi şi cam la tot ce vezi în calupurile de publicitate.

Mno deci fiţi atenţi una dintre propuneri este asta:

Nu ştiu voi la ce vă gândiţi, dar eu cu siguranţă la “Doncafe Frappe, un mix bun”. Culorile sunt sugestive, dar parcă cu acel logo mă călăuzeşte spre altceva, poate spre o emisiune marca NCN (?).  Toate acestea la un loc (cafeaua, mixul, culorile, logo-ul, NCN-ul)…  un ghiveci.

O altă capodoperă e asta:

Să ne mai punem la încercare o dată imaginaţia. Voi ce vedeţi? Eu văd  urmele unei sticle de vin pe o masă, iar sloganul îmi confirma imaginea (“Plin de viaţă din 1167”) .

Să vedem care va fi rezulatul, prevăd un proces luuung. Cineva sigur va fi nemulţumit. Eu îmi imaginez un brand simplu care să nu zică mare lucru şi nicidecum să ne lege de universităţi , teatre sau alte instituţii şi produse. Sunt mult prea multe elemente valoroase şi simbolice, nu ai cum să alegi intre ele, de fapt ar fi mare păcat   pentru că aceste elemente, toate la un loc formează entitatea. Dar, până ne căpătăm şi noi identitatea, vă invit să râdeţi de amarul altora:

Chillicothe, Ohio: Ohio’s First Capital

Fargo, North Dakota:  Always Warm!

Huntington Beach, California: Surf City, USA

Lathrop, Mississippi + Columbia, Tennessee: Mule Capital of the World

Manhattan, Kansas: The Little Apple

Metropolis, Illinois: The Home of Superman

Milton-Freewater, Oregon: Muddy Frogwater Country

Tombstone, Arizona: The Town Too Tough to Die

Washington D.C.: Taxation Without Representation

Panama: It will never leave you

Guatemala: Soul of the earth (asta legat de inimioare si suflete)

Belize: Mother Nature’s Best-Kept Secret

Columbia: The Only Risk Is Wanting to Stay

Sursa Foto: Cetăţeanul Clujean

Fiecare ştie cum să îşi menajeze conflictele şi frustrările. Dacă unii îşi bat nevasta, alţii urlă şi înjură ca să scape cât mai repede de tensiune. Dacă v-aţi întrebat vreodata cum procedează oamenii din media, vă zic că şi ei înjură, trântesc şi urla, ba mai mult unii îşi împărtăşesc supărările şi pe bloguri, ceea ce e ok, pentru că e dreptul fiecăruia, sau?

Ideea e că am descoperit pe blogul unui prezentator radio din Cluj cum acesta ameninţa pe cineva cu batjocura în timpul emisiei. Foarte corect,nu? Sunt sigură că cei care bagă bani în radio o fac numai ca această domnişoară să aibă unde să se răzbune pe cei care i-au făcut un rău în timpul liber.  Aşadar dacă intraţi în conflict cu asemenea persoane, care cu sigurnţă au lipsit de la cursurile de deontologie si etică mass- media şi nu au ce căuta în emisiuni în direct, să nu vă miraţi daca  refularea se va produce în timpul emisiunii, ON AIR.

Bianca Felseghi went- dot- com a scris despre asta pentru ca s-a revoltat cum ar fi facut orice jurnalist sanatos cu un anumit bun-simţ şi cu o definiţie bine stăpânită a presei. Nu ştiu cum ai putea numi oamenii, care concep un site de  social networking pentru morţi, un fel de Deadfacebook cu plată, buni afacerişti sau inventivi?

Parcă totuşi  nu ideea mă deranjează pentru că zănatici sunt destui răsfiraţi prin ţară . Mă deranjează faptul că  s-au adunat pe baza unui anunt pe Bestjobs mai bine de 60 de oameni din toată ţara care au început să fie fraieriţi :

Citadela Media este o companie infiintata in ianuarie 2010 la initiativa unui grup de ziaristi din Bucuresti, oameni cu o experienta in presa de pana la 22 de ani.
Ratiunea aparitiei acestui grup de discutii a aparut dupa publicarea unui anunt de angajare, pentru toate zonele tarii, de redactori documentaristi. In mai putin de trei zile de la aparitia anuntului pe ejobs, au fost inregistrate 1.500 de candidaturi. 90% dintre ele, extrem de valoroase. Prima izbanda marca Citadela Media este, asadar, ca a reusit sa stranga la un loc, prin intermediul internetului, oameni de calitate. Cu ajutorul acestui grup de discutii pus la dispozitie de Yahoo vom initia activitatea SC Citadela Media SRL. Va oferim o alternativa la zbuciumata viata de redactie. Cei care vor merge mai departe cu noi vor avea mult-visatele weekenduri libere, de neconceput in redactiile clasice ale ziarelor, care cad in aceasta perioada ca popicele. Vom fi, ca pana acum majoritatea dintre noi, in slujba comunitatii. Va doresc si ne dorim succes!

După ce s-a înfiinţat acest “grup de discuţii” şi s-au adunat 60 de oameni, s-au postat cerinţele,  adică redactarea biografiei unei persoane decedate cu vreo 5 fotografii atasate. Ceea ce nu ştiu candidaţii e că în viitor va trebui să ceara şi bani colegilor sau familiei  “subiectului de presă”,pentru a crea contul valabil timp de un an cu biografia mortului . Pe contul respectiv se va regăsi textul redactat, iar “jurnalistul” va trebui să negocieze plata pentru cât mai mulţi ani astfel încât să îi iasă o sumă cât mai mare pe cap de decedat, da? Mă intreb oare cine vor fi cei care îşi vor face cont pe un asemenea site pentru a “naviga” printre fotografiile unor oameni morţi? Sau cine vor fi cei care vor semna “necrologurile jurnalistice”, oare vor fi acei presari cu o experienţă de 22 de ani?

Lăsând întrebările “puerile” la o parte iată şi pontul pe care editorul site-ului, care susţine că în momentul de faţă lucrează la un trust de presă din Bucureşti(am verificat, susţine pe bună dreptate): Pont: luati legatura cu preotii. Ei sunt in masura sa va indice persoanele care respecta cu sfintenie randuielile bisericesti pentru cei care nu mai sunt. Aici este paradoxul: vom scrie povesti de viata despre cei care nu mai sunt. Adica exact asa cum i-au cunoscut cei din comunitate.
Scrieti cu drag, o sa simtiti recunostinta comunitatii!

Să vă fac demersul jurnalistic mai clar: preotul va fi sursa, colegii  şi familia vor da vox-urile, iar decedatul va fi subiectul de presă.

Sunt sigură că mulţi dintre cei 60 selectaţi îşi doresc un loc de muncă în “domeniul” lor, dar sunt curioasă câţi vor accepta oferta. Sper că cei care se numesc ziarişti în grămada aia de 60 de inşi vor refuza aşa cum e firesc.

PS: Editorul zicea că în seara asta va reveni cu amănunte privind “beneficiile”. Revin şi eu cu un update.

Oamenii par sa nu fi invăţat nimic din istorie. Sistemul se prăbuşeşte şi odată cu acesta oamenii fac la fel. Intra in depresie, îşi pierd vitalitatea pentru că odată cu dispariţia sistemului nu mai au ţeluri ergo nu mai au pentru ce trăi. Lucrurile astea pot fi interpretate şi privite din foarte multe unghiuri, dar se pare că oamenii uită poate de cel mai realist unghi, cel al istoriei.

Colapsul are un sens pur negativ şi e urmat de vid. În mod pur teoretic poate aşa şi este, dar dacă dăm o geană peste istorie, ne dăm seama că orice colaps este urmat de reconstruire, de o renaştere în sine a sistemului. Întrebarea e în schimb alta: Cum se reconstruieşte sistemul? Îl clădim la fel ca prima dată sau îl mulăm pe contextul prezent, pe realitatea actuală?

Răspunsul logic ar fi evident îl modificăm, îl facem mai solid pentru că antecedentul îl avem, ştim unde am greşit la primul sistem.

Unde a greşit presa scrisă când a apărut online-ul? (Poate discuţia mă depăşeşte dar evident blogul îmi permite să opinez). Presa a greşit când şi-a dat serviciile gratuit. E atât de simplu încât ne ustură la ochi şi încercăm să săpăm până dăm de mlaştină. Oare presa moare pentru că tineri neprofesionişti şi prea puţin citiţi au pătruns in sistem sau pentru că ziariştii s-au supus intereselor politice ale patronatelor sau, sau, sau? Ne lamentăm aiurea. Acum 20 de ani după revoluţie, nu s-au supus patronatelor? Sau acum tot atâta timp nu se scria despre cloşca cu ouăle de aur, aia da, era jurnalism de calitate făcut de oameni profesionişti şi nu de ţâncii aştia.

Discuţiile legate de lipsa de profesionalism, deontologie şi alte cele sunt evident valabile, dar efectele acestor lipsuri abia combinate cu proasta menajare a online-ului devin fatale. În S.U.A de ce se închid ziarele? NYT zice că boala lungă a presei americane a început acum trei ani când jurnaliştii au fost numiţi stenografii regimului Bush. Bun, dar să presupunem că nu urmează o criză financiară şi că online-ul nu câştigă drastic teren, oare aceşti stenografi ai regimului Bush ce ar face acum? Ar semna în continuare în ziarele care, în mod regretabil, s-au închis.

“Fenomenul e similar cu disparitia organismelor neadaptate prin selectie naturala. Nu e nici bun, nici rau, este.” CTP

Iată de pildă tindem să uităm de mosntrul care a precedat internetul, televiziunea. În anii 60 nu doar presa era terifiată de efectele televiziunii ci şi casele de producţie cinematografică.  MGM, Warner Brothers precum şi Disney şi-au încetat activitatea în ceea ce priveşte lungmetrajele animate, dar nu au ezitat să se adapteze, la fel a făcut şi presa vizavi de audiovizual.

Internetul bagă azi presei beţe în roate şi ce facem sau mai bine zis ce s-a făcut?  S-au obişnuit cititorii cu informaţia furnizată gratuit.

Colaps, reconstruire şi da capo.

Despre viitorul presei americane şi cum ar trebui reconstruit sistemul aici.


Pentru că mulţi aţi căutat informaţii despre Jerry Mander am să vă spun că “Four Arguments for the Elimination of Television” e într-adevăr o carte interesantă pe care cel mai uşor o găsiţi pe gigapedia.com

Pentru că site-ul se află sub egida Google (din câte ştiu) ar trebui să aveţi gmail cu care va înregistraţi şi vă asigur că veţi avea acces la o varietate largă de cărţi. Cred că am găsit aici cele mai multe cărţi despre jurnalism, Pr, comunicare şi publicitate, mai multe decât la biblioteci, întrucât de exemplu Jerry Mander nu e de găsit la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. De menţionat e că pe gigapedia cartea e intr-un format nefericit şi în limba engleză.

Citind ultima postare a domnului Racovitan (asta), am reflectat un pic asupra problemei pe care o pune. Mai precis, cât de corect e că cei care au părăsit ţara asta se simt într-atât de patrioţi din afara graniţelor încât votează pentru a decide soarta unei ţări, pe care, să fim serioşi, au părăsit-o. Nu îi condamn, sunt sigură că nu mulţi o fac, dar totuşi, “Ai plecat? La revedere !”

Aş vrea  să subliniez paradoxul patriotului din afara graniţelor, care nu uită de datoria “civică” de a vota. Un oxiMoron veritabil, care vine acasă vară de vară cu o maşină ticsită cu bunuri pentru adevăraţii patrioţi lăsaţi în urmă, cinstind încă o dată drumurile noastre, toate , cu doze goale de redbull  aruncate pe geam. Să ne trăiască, deci votanţii din diasporă, românii iubitori de ţară.

Apropo, încă o încheiere maiestruoasă marca CTP, fără prea multă legătură cu cele de mai sus:

Aşa că îi sfătuiesc pe votanţii anti-Băsescu bătuţi de gândul emigrării să mai chibzuiască înainte de a o face. Nu de alta, dar aproape toţi cei care au plecat înaintea lor au ajuns să-l voteze pe Băsescu. ( iz ză seim picceăr)