_dsc00702E a treia oară când încerc să văd o piesă de teatru în My Way. Până acum nu s-a putut, însă. Nu e vorba despre faptul că vreun actor s-ar fi îmbătat şi nu ar fi venit (deşi poate era mai bine), nu s-a surpat nici beciul în care se află acest club “retro”, nici proprietarul nu a făcut un scandal pentru că i s-au cerut prea mulţi bani pentru show. Ceea ce s-a întâmplat este foarte simplu, am plecat. De ambele dăţi am dat bir cu fugiţii, dar nu se putea altfel.

Prima dată, când se prezenta povestea unui gunoier care “ghicea” viitorul şi caracterul oamenilor din deşeurile aruncate, m-am ridicat de la masuţă, m-am orientat spre EXIT şi între timp mi-am acoperit şi urechile, izolându-le cu dosul palmelor, de zgomotul infernal, aberant şi lipsit de orice noimă.

Deşi ideea care stătea la baza piesei nu era de lepădat pentru o comedie uşoară, fiind vorba despre teatru de club, deşi acea mică bază se putea dezvolta, regia proastă, cu ieşirile nejustificată ale personajelor din secundă în secundă, îţi dădeau un sentiment de agitaţie urmat de un alt factor deranjant şi anume urletele, râsetele acelea apăsate care te iritau şi mai mult. Aşadar după 10 minute de vizionare eram atât agitată cât şi iritată.  Auzind pe urmă   textele stupide şi aluziile penibile la sexualitate, care se succedau cu un “jet” sănătos, am decis că e momentul să părăsesc sala.

În timp ce îmi adunam catrafusele de la masă mi s-a făcut milă de public, care stătea fidel şi înghiţea ceea ce regizorul numeşte piesă, doar pentru că a urcat trei înşi pe o scenă. În momentul în care am auzit, însă râsetele isterizare ale publicului, mă gândeam că îşi merită soarta de a pleca acasă cu impresia că s-au “culturalizat” şi ei şi au fost la “teatru”( fără ghilimele în impresiile lor, desigur).

A doua încercare, de a vedea o piesă în acelaşi club, am  făcut-o acum două seri. Optimistă cum sunt şi plină de speranţă am păşit în local, mai mult de data asta am chemat şi o prietenă. Ne-am aşezat şi am aşteptat cuminţi. Pentru că era o poveste de dragoste, afişul fiind în acelaşi ton de l’amour, mă gândeam că de data asta nu avem cum să dăm greş şi chiar vom vedea ceva interesant. M-am înşelat şi m-a înşelat şi afişul, care parcă de data asta era de o calitate mai bună decât primul.

Speranţele mele s-au năruit, deşi actorii erau clujeni, chiar şi regizorul era. Din primele minute am înţeles că piesa care urma era din aceeiaşi categorie zgomotoasă, enervantă şi fără vreun mesaj de transmis.

De data asta în schimb nu am plecat, am ieşit doar din sală şi m-am pitit împreună cu prietena mea lângă bar.

Săptămâna viitoare merg din nou, poate nimeresc “una bună”.

Advertisements