Mă întrebam azi dacă mai ştiu să scriu, dacă scrisul e la fel ca mersul pe bicicletă sau dacă uţi cuvintele pe care altădată le suceai pe limbă  cu uşurinţă.

M-am transferat în lumea numerelor şi mă mir că nu sunt în ceaţă, dar imi lipsesc cuvintele şi gândurile care mă înconjurau nu de mult. E ciudat când mâinile nu mai bat tastele pe care altădată le toceau, e ciudat când colţul drept al tastaturii e noua ta casă şi e la fel de ciudat când îţi răsare un rânjet disperat de fericit atunci când te intorci doar secunde la tastele tocite. Dar aşa e, când trebuie să faci un compromis, când visul tău e altul şi totuşi renunţi “un pic”. Te consolezi cu gândul că e un compromis temporar, dar oare chiar există aşa ceva, un compromis temporar? Oare cât de bine mă cunosc, oare cât de bine ţin minte drumul iniţial ca să mă pot întoarce la cotitura pe care nu o puteam alege atunci când vroiam. Mă simt intr-un joc de strategie prost, vreau sa înfrunt balaurul, dar înainte să o pot face trebuie să adun puncte bonus, să intru pe alte planuri ale jocului şi să mă lupt cu alţi monştri pentru că doar trecând de ei voi putea ajunge la înfruntarea finală. Sincer nu vreau să sune patetic postul de faţă pentru că şi această etapă va fi de folos. Am ajuns să cunosc oameni valoroşi pe care îi observ, poate pentru prima dată. Acum le văd şi le simt cu adevărat viaţa, viaţa unor tineri care scrâşnesc şi ei din dinţi, muşcă colţul pernei noaptea şi îşi duc în tăcere crucea, atâta tot că ei sunt pe drumul lor iniţial, în clişeul ăla ce se numeşte trenul vieţii.

Tastând şi scriind parcă mi se luminează faţa şi nu vreau nici în ruptul capului să îmi închid blogul, nu de alta dar mai sunt mulţi care vor să afle “întrebări interviu multinaţională”. Să vi le zic? Mă omaoră retorica . Am exclus deja virgulele, ce urmează acum?

Patetism, nu am reuşit să te ocolesc!

Advertisements