You are currently browsing the category archive for the ‘Din lume(a mea)’ category.

Mă întrebam azi dacă mai ştiu să scriu, dacă scrisul e la fel ca mersul pe bicicletă sau dacă uţi cuvintele pe care altădată le suceai pe limbă  cu uşurinţă.

M-am transferat în lumea numerelor şi mă mir că nu sunt în ceaţă, dar imi lipsesc cuvintele şi gândurile care mă înconjurau nu de mult. E ciudat când mâinile nu mai bat tastele pe care altădată le toceau, e ciudat când colţul drept al tastaturii e noua ta casă şi e la fel de ciudat când îţi răsare un rânjet disperat de fericit atunci când te intorci doar secunde la tastele tocite. Dar aşa e, când trebuie să faci un compromis, când visul tău e altul şi totuşi renunţi “un pic”. Te consolezi cu gândul că e un compromis temporar, dar oare chiar există aşa ceva, un compromis temporar? Oare cât de bine mă cunosc, oare cât de bine ţin minte drumul iniţial ca să mă pot întoarce la cotitura pe care nu o puteam alege atunci când vroiam. Mă simt intr-un joc de strategie prost, vreau sa înfrunt balaurul, dar înainte să o pot face trebuie să adun puncte bonus, să intru pe alte planuri ale jocului şi să mă lupt cu alţi monştri pentru că doar trecând de ei voi putea ajunge la înfruntarea finală. Sincer nu vreau să sune patetic postul de faţă pentru că şi această etapă va fi de folos. Am ajuns să cunosc oameni valoroşi pe care îi observ, poate pentru prima dată. Acum le văd şi le simt cu adevărat viaţa, viaţa unor tineri care scrâşnesc şi ei din dinţi, muşcă colţul pernei noaptea şi îşi duc în tăcere crucea, atâta tot că ei sunt pe drumul lor iniţial, în clişeul ăla ce se numeşte trenul vieţii.

Tastând şi scriind parcă mi se luminează faţa şi nu vreau nici în ruptul capului să îmi închid blogul, nu de alta dar mai sunt mulţi care vor să afle “întrebări interviu multinaţională”. Să vi le zic? Mă omaoră retorica . Am exclus deja virgulele, ce urmează acum?

Patetism, nu am reuşit să te ocolesc!

Am găsit azi fotografiile câtorva dintre propunerile de logo şi slogan pentru Cluj şi trebuie să recunosc că m-am hlizit o perioadă văzând unele dintre ele. M-am gândit, văzând imaginile cu propunerile înaintate primarului, la cafele şi băuturi şi cam la tot ce vezi în calupurile de publicitate.

Mno deci fiţi atenţi una dintre propuneri este asta:

Nu ştiu voi la ce vă gândiţi, dar eu cu siguranţă la “Doncafe Frappe, un mix bun”. Culorile sunt sugestive, dar parcă cu acel logo mă călăuzeşte spre altceva, poate spre o emisiune marca NCN (?).  Toate acestea la un loc (cafeaua, mixul, culorile, logo-ul, NCN-ul)…  un ghiveci.

O altă capodoperă e asta:

Să ne mai punem la încercare o dată imaginaţia. Voi ce vedeţi? Eu văd  urmele unei sticle de vin pe o masă, iar sloganul îmi confirma imaginea (“Plin de viaţă din 1167”) .

Să vedem care va fi rezulatul, prevăd un proces luuung. Cineva sigur va fi nemulţumit. Eu îmi imaginez un brand simplu care să nu zică mare lucru şi nicidecum să ne lege de universităţi , teatre sau alte instituţii şi produse. Sunt mult prea multe elemente valoroase şi simbolice, nu ai cum să alegi intre ele, de fapt ar fi mare păcat   pentru că aceste elemente, toate la un loc formează entitatea. Dar, până ne căpătăm şi noi identitatea, vă invit să râdeţi de amarul altora:

Chillicothe, Ohio: Ohio’s First Capital

Fargo, North Dakota:  Always Warm!

Huntington Beach, California: Surf City, USA

Lathrop, Mississippi + Columbia, Tennessee: Mule Capital of the World

Manhattan, Kansas: The Little Apple

Metropolis, Illinois: The Home of Superman

Milton-Freewater, Oregon: Muddy Frogwater Country

Tombstone, Arizona: The Town Too Tough to Die

Washington D.C.: Taxation Without Representation

Panama: It will never leave you

Guatemala: Soul of the earth (asta legat de inimioare si suflete)

Belize: Mother Nature’s Best-Kept Secret

Columbia: The Only Risk Is Wanting to Stay

Sursa Foto: Cetăţeanul Clujean

Am iubit dintotdeauna simbolurile, mesajele ascunse şi “codurile”, care urmau să fie decriptate.  Am găsit toate astea în filmul lui Darko Bajic, “Frumoasa Dunăre Albastră” (Beautiful Blue Danube).

Când am citit sinopsisul de câteva sute de semne mi s-au întipărit în minte doar unele cuvinte cum ar fi Dunăre, Viena- Belgrad, dezmăţ, vulgaritate sau Kriemhield.Am  ajuns la concluzia că omul ăsta sârb a ascuns istoria zbuciumată a Europei în spatele unor scene vulgare, în care nişte oameni îşi trăiesc cele mai perverse fantezii. Asta înseamnă pentru mine un film de artă.

Mai târziu la proiecţia filmului regizorul a păşit în faţa microfonulu (eveniment în cadrul Comedy Cluj), aşteptând întrebările publicului. Printre întrebări irelevante s-a strecurat şi opinia unui bărbat vehement cu vârsta în jur de 50 de ani, un român de acela spălăcit de griji. Acesta i-a zis pe cel mai inamical ton regizorului că a făcut un film pornografic, nesemnificativ şi ruşinos. Omul ăsta nu a înţeles, chiar dacă toate indiciile erau acolo în imaginile proiectate pe pânza cinematografului. Era acolo vasul pe care personajele fac călătoria de la Viena la Belgrad, vasul de croazieră se numea Kriemhield(personaj din legenda germana “Cântecul Nibelungilor”, reprezentând răzbunarea), călătorii erau atât vest cât şi est-europeni.

Mai simplu, în film un vas denumit Kriemhield face o călătorie pe Dunăre din Austria în  Serbia. Vă suna deja cunoscută axa asta?

În caz că nu, am să va dau încă un indiciu: asasinarea lui Franz Ferdinand  de către Gavrilo Prinkip în 1914.

Gata, acum sigur v-aţi dat seama la ce mă refer. Aşadar Darko Bajic reface o rută istorică în filmul său cu un vas de croaziera, care reprezintă răzbunarea în sine. E absolut fascinant cum a reuşit să ascundă acest element, aparent nesemnificativ  în interiorul unor scene de sex, unor scene, care prezintă est-europenii liberi, inclusiv un român, care îşi exploatează sexualitatea fără nicio barieră şi le arată vienezilor cum e să te laşi pradă celor mai ascunse fantezii. E absolut încântător cum sexul sugerează faptul că oamenii ăştia, sârbi, români, polonezi, măcinaţi de istorie, nu mai au nimic de pierdut şi acţionează conform instinctelor lor umane, uitând de societate şi de regulile rigide ale acesteia.

Bajic nu vrea să recunoască, dar e atât de clar, e atât de evident că filmul ăsta e o răzbunare istorică. Acest film este sentinţa unui sârb, este viziunea sa asupra istoriei sale naţionale, care a fost frământată şi sfârtecată de atâtea şi atâtea nedreptăţi venite din partea marilor jucători europeni. Cinematografia nu condamnă şi nu dă răspunsuri, în schimb încearcă să incite şi să întrebe publicul. Răspunsul meu e da. Da, Darko Bajic a fost corect. Da, filmul acesta este o răzbunare într-un ambalaj înșelător.

Uitaţi-vă la film.

flat-iron1Mi-am răsfoit azi agenda în timpul unui curs şi am dat peste ceva. Sunt nişte gânduri aşternute pe hârtie încă în SUA. Stăteam în curtea interioară al unui hostel din New York  şi parcă trăiam singurele momente de linişte. Se auzea traficul de lângă Central Park, claxoane, gălăgia produsă de copiii care jucau pe un teren vecin.  Era o dimineaţă răcoroasă de septembrie, una dintre zilele acelea după ploaie când afsaltul încă nu e uscat, iar mirosul umed al ploii încă mai persistă. Iată deci ce am extras din experienţa americană:

“Vise, limite, bariere, oameni falşi, buni, proşti, chinuiţi, orbiţi, manipulaţi, luptători, trădători, hoţi, nebuni, ciudaţi, LIMITE.  Blocuri, case, zgârie- nori, cer înnorat, furtună, chinuri, jeg, LIMITE. Restaurante, mâncăruri bune, băuturi fine, greţoase, frustrare, bucurie, luptă, muncă grea, LIMITE. Poduri, trenuri, oraşe, maşini, metrou, biciclete, LIMITE. Iubire, dor, tatuaje, soldaţi schingiuiţi, orbiţi, LIMITE. Muzică, versuri neadevărate, poponari, şefi profitori, şefi iubitori, camere de motel, New York, Minneapolis, Milwaukee, Chicago, vis, iluzie, LIMITE. Frică de necunoscut, ţigări, fumuri irosite, iarbă, dureri, medicamente, LIMITE. Program stabilit nedorit, silit, stări, nervi, instabilitate, căldura casei, poliţie, minori arestaţi, traficanţi cazaţi, cadavre ascunse în camere închiriate, poveşti funebre, frică, transpiraţie, extaz, LIMITE, Limite, limite depăşite.”

03. 10. 2008

Sunt nişte cuvinte deloc întâmplătoare, fiecare are o poveste.

elephants2Pe durata exilului meu  pe pământul făgăduinţei am ales aproape la întâmplare una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit pe parcursul celor 22 de primăveri ai existenţei mele. Recunosc mi-a furat atenţia coperta, deoarece vânez aproape orice legat de circ, fie carte, film, fotografii sau poveşti macabre ca de exemplu cea a familiei Ovitz, o familie de circari liliputani din România. Mă fascinează circul din perioada interbelică, imaginile, culorile, ciudaţii, monştri, acrobaţii si toţi ceilalţi membri ai circului.

În S.U.A era cât pe ce să fug cu circul. Lucram în Bismarck la un  restaurant şi la una dintre mese stătea PR-ul unui circ american. Sună ciudat dar se pare că structurile circului s-au modernizat şi nici contabilitatea nu o mai face vreun clovn ci un contabil.

Americanii te întreabă automat de unde eşti după ce îţi aud accentul . Sunt exagerat de prietenoşi  şi destul de deschişi, parcă au o sete înnăscută de a cunoaşte tot ce nu le seamănă. Aşadar fata de la masa mea a început să povestească cu mine. A urmat un şir de întrebări care mi se adresau zilnic de zeci de ori de clienţii restaurantului: ” De unde eşti?”, “Cum ai ajuns aici?” “Ce studiezi?” etc.  Evident că eu ca ospătăriţă trebuia să fiu drăguţă, sincer nu mi-a displăcut, aşa ca am întrebat-o şi eu cu ce se ocupă. Era după cum am amintit mai sus “circar” . Aflând că am o pasiune pentru circ mi-a oferit un job, iar eu nu am acceptat oferta, nici măcar nu am întrebat ce implică job-ul,  am ales să mă rezum la orăşelul unde trăiam (1,2,3…clişeu) cică “visul american”.

Cartea  o citeam în fiecare zi liberă a mea. E o poveste savuroasă care relatează viaţa unui tânăr veterinar, care după ce îşi pierde părinţii  se alătură accidental unui circ, urmând să trăiască  povestea vieţii lui. Mă minunam de fiecare dată  când răsfoiam paginile, cum poate o femeie să se suie în pielea unui bărbat şi să îşi  însuşească trăirile interioare, părerile şi dorinţele unui bărbat. Sara Gruen narează la persoana întâi viaţa lui Jacob Jankovski şi o face foarte bine.

Cartea se găseşte fie la humanitas fie pe gigapedia.

Enjoy !

Acest CTP, un adevărat părinte al presei, după umila mea părere, este un individ pe care l-am putea vizualiza cel mai usor plasându-l în categoria balzaciană. Personajul în care îl identificăm fără prea multă ezitare este cel al moşului morocănos, omul retras, care însă nu ezită să lase ceva în urma sa pentru posteritate, un fel de Moş Goriot sau mai de-al nostru Costache Giurgiuvanu cu flanelă second-hand şi Dacia. Omul acesta te sperie. Privirea lui te străpunge asemenea unor raze roentgen, te identifică din prima, te recunoaşte şi dacă nu vede în tine ceea ce crede că ar fi de cuviinţă să găsească îţi închide gura  din două vorbe. Da, acest om îi ia la puricat pe tinerii jurnalişti, îi ia în derâdere pe cei pe care poate, şi chiar poate.  Nu e greu deloc, uzează de sobrietatea lui ca primă armă şi de imaginea care l-a consacrat, cel al analistului nemilos, care azi te place, dar mâine poate nu. Persoanele din jurul lui, cele pe care le analizează, politicieni, jurnalişti, moguli aşteaptă cu sufletul la gură în întunericul intimităţii lor, verdictul cetepist.

L-am displăcut din prima. A apărut ţanţoş la Tiff anul trecut, fără să comunice cu cei care au încercat să îi ia o reacţie, o părere. Se uita prin toţi, ca şi cum i-ar fi cunoscut, ca şi cum ar fi încercat sa spună: “Dragii mei colegi de breaslă, deocamdată nu aţi ajuns la nivelul meu, nici pe departe, iar până atunci încercarea voastră de a comunica cu mine este cu totul şi cu totul în zadar”. Stătea uneori singur în sălile de cinema, reflecta probabil asupra proastei calităţi ale filmelor, ce altceva. Părea a fi “Gânditorul de la Hamangia” în persoană. Ignoranţa  m-a condus în direcţiile nedorite. Am preferat să nu îl citesc, am preferat să uit de existenţa lui, dar nu s-a putut. Grobianismul lui a revenit la Cluj odată cu Ziua Naţională a României. Cetepeul nu a ezitat să umilească o reporteriţă de la postul tv Alpha. Mi-am adus aminte de ce îl ignoram cu toată puterea. Nu înţelegeam de ce trebuie să facă de râs fata cu microfonul, de ce trebuie să se poarte cu atâta mitocănie şi mai presus de orice nu înţelegeam de ce acest pater al presei nu încearcă să le dea o doza de optimism tinerilor care încearcă să practice acel ceva numit jurnalism. După o scurtă sesiune de dezbatere cu propria mea persoană am ajuns la o concluzie cel puţin bizară. Mi-am dat seama că sunt întru totul de acord cu el. De ce să ofere şansa unor întrebări absolut stupide de căpătarea unui răspuns, de ce să se oprească pe covorul roşu la TIFF, comunicând presei cât de mult îi place la Cluj? De ce să nu condamne presa când e plină de vulgaritate, de profit pe urma celor necăjiţi, de pornografie şi de vivisecţia limbii române?

Şi atunci Ce Te Paşte? Pesismismul său adunat pe parcursul anilor, revolta sa interioară care se stinge uşor, comentariile din ce în ce mai apocaliptice la adresa neamului românesc şi la moralitatea noastră, la societatea asta plină de moravuri de clown  şi vicii, le găsim pe toate în vizualul textelor sale. Parcurg metaforele sale cu mai multă savoare decât mi-aş fi imaginat. Îl vad pur şi simplu pe mesagerul suprem al viitorului României, călăul prezentului cu intenţii dintre cele mai pure.

“Nu l-aş fi crezut în stare să ţină în pântec atâta vreme acest avorton mumificat, ca să-l chiureteze taman acum, aruncându-ni-l pe masă în putrede şi jalnice bucăţi”  (despre Sorin Antohi si colaborarea sa cu Securitatea în textul “Torpile morale”, CTP)

“Dacă, stimaţi cititori, spectacolul mizeriei umane din presă vă dezgustă, mai aşteptaţi puţin- vin dosarele politicienilor. Să vedeţi acolo ce artişti în a-şi vomita trecutul cu spasme şi a-l înghiţi pe urmă cu delicateţe până la ultimul strop.” ( “Sfântuleţii mărturisitori”, CTP)

Dintotdeauna am stiut unde învăţ, că îşi bat joc de noi mai marii facultăţii şi că nu ne învaţă mai nimic. Ştiu bine că sunt mulţi fără intres, nu le pasă de jurnalism şi mai puţin de cursuri sau şcoală. Învăţătura le e  inutilă, lectura depăşită, politica e pentru proşti, că deh oricum nu ai ce schimba, ştirile sunt monotone, ziarele scumpe, lucrul  pute şi deci nu ne place nici cartea nici munca. În fine, după micile escrocherii de-a lungul anilor de facultate, după numeroase  suporturi de curs pline de greşeli şi fraze fără verb, vândute pe post de “cartea scrisă de mine” , în urma unor  şantaje pe faţă, dar şi după fine aluzii la modalităţile de obţinerea notei 10 la licenţă, abia acum mă enervez cu adevărat, acum ca nu există atelier TV.  Nu există pentru că un atelier TV nu începe în luna decembrie şi nicidecum nu îmi etalează pe durata întreagă a unui curs, sub forma unei liste, cum trebuie să fie reporterul TV. Deci reportrul Tv trebuie să fie comunicativ, concentrat, un bun membru de echipă, inteligent, viclean….” …lasă-mă nene şi arată-mi cum să ţin un microfon în mână şi cum să pornesc camera de filmat că nu-s  boboc  în anul întâi  şi nu cred că mă mai pasionează să aud poveştile nemuritoare despre munca de teren având în vedere că ai binevoit să ne cinsteşti cu prezenţa-ţi de trei ori în acest mirific semestru. Mai bine dorm până la nouă dimineaţa decât să răsar înaintea soarelui să îţi aud gargara domnule ştirist, reporter NCN. Şi acum cireaşa de pe tort: “Atelierul TV de joi, ora 8 nu se ţine deoarece domnul profesor nu este în Cluj “, ne înştiinţează şeful de an.

Domnule profesor te simţi împlinit când îţi iei dijma de la facultate pentru că ne-ai înşirat caracteristicile unui reporter tv? Ehei să-ţi fie de bine domnule profesor, mulţumim din suflet  îngenunchiând în faţa măriei tale care este că ne-ai îmbogăţit cu nimic.  Poate auzi vreodată de presari care predau şi chiar o fac ….uite pentru tine o mica listă, că tot îţi plac listele:  Chircă (atelier presă scrisă),  Moritz  (atelier foto),  Nistor, Dobocan  (atelier radio) …

Over and out.