You are currently browsing the category archive for the ‘Întâmplările lui Ham, căţelul năzdrăvan’ category.

Organizatorii TIFF “au furat” de la ediţia abia trecută a Belrinalei ideea de a proiecta unul dintre cele mai scumpe filme mute “Metropolis” şi foarte bine au făcut. “Metropolis”, un science fiction gotic din 1927 semnat Fritz Lang, o peliculă căreia nemţii dedică la Berlin vreo trei încăperi în Muzeul Filmului (Deutsche Kinemathek Museum Fur Film Und Fernsehen) este evident o viziune deloc pozitivă a realităţii care va contura anul 2026.

Din cate am văzut pe site-ul muzeului, cu ocazia Berlinalei s-a mai oferit spaţiu peliculei prin expoziţia “The Complete Metropolis”. Sincer, dacă expoziţia văzută de mine nu era completă, mă întreb ce mai ascundeau ei şi au de arătat acum.

Dar ceea ce vroiam să scriu este faptul că dacă anul trecut am avut ocazia să vedem “The Lodger” a lui pe Hitchcock într-o proiectare specială acompaniată de muzică live (să multumim încă o dată domnului Horatiu aka Leizaboy ca a acompaniat filmul excelent) anul acesta TIFF- ul aduce ceva mult mai valoros. Adică pe Fritz Lang şi imaginarul lui. Să nu uităm că Lang este unul dintre artiştii feriţi de noroiul nazist  şi una dintre puţinele persoane care l-au refuzat pe Goebbles personal.

Această tărie a lui este recunoscută şi de către nemţi foarte simbolic. Vă zic că in muzeul berlinez spaţiile acordate Marlenei  Dietrich şi lui Lang sunt imense în comparaţie cu cele dedicate lui G.W. Pabst sau  lui Rieffenstahl, ultima fiind amintită doar cu contribuţia ei la Olimpiada din Berlin din 1936.

Apropo unul dintre cele patru exemplare ale afişului filmului a fost adjudecat la o licitaţie din S.U.A pentru suma de 690.000 de dolari, scrie azi Gândul.

Apropo 2 “Inglorious Bastards” mi s-a părut un film genial nu pentru că Brad Pitt are un accent de Hillbilly şi nici pentru că Hitler este într-un final ciuruit ci pentru că ptrintre toate referinţele lui Tarantino, ironia întreptată spre cineaştii germani supuşi Reich-ului a fost, în opinia mea, o refulare personală de mult aşteptată, iar atât de aproape, atât de uman eu nu l-am simţit pe Tarantino niciodată.

Mi-am facut cont pe site-urile de recrutare. Asa cum au facut toţi colegii mei. La facultă se discută ofertele de job-uri, se râde de unele, iar altele nu se menţionează pentru că sperăm să primim feedback.

Am primit şi eu un feedback acum câteva săptămâni de la o companie multinaţională din Cluj. Oferta era ok, deşi nu era presă (!!!) . M-a sunat o tanti de la HR şi m-a invitat a doua zi la un interviu. Sentiment ciudat, ce să zic. Nu mă aşteptam ca site-urile de recrutare să aibă vreun rost altul decât a te amăgi cu ceea ce,de fapt, nu îţi doreşti.

Ziua interviului

M-am trezit de dimineaţă cu un sentiment idiot, ca înainte de examen. Ştiam că voi fi calmă şi totuşi aveam stomacul strâns, îl simţeam mic ca un purice. Am urcat în taxi la 12 fără 10. Compania era departe de  mine. Ştiam unde e pentru că fusesem acolo o dată.  El făcea fotografii, eu stăteam pitită în maşină, iar portarul gesticula vehement, urlând “nu aveţi voie să faceţi fotografii”.

Aşadar urcând în maşină, taximetristul mă şi întreabă: Lucrezi la “compania multinaţională”?. Îi răspund politicos “nu” şi completez în grabă “dar îmi doresc foarte mult”, mint în speranţa că mă conving şi pe el la fel, dacă funcţionează, interviul va merge brici. Îl conving. Taximetristul continuă “să ştii că plătesc frumuşel aştia de la CompaniaMultinaţională”, dau din cap şi îl las să îmi continue, imi explică cine sunt ei, ce fac, îl las, deşi ştiu mult prea bine. Îmi zice unde e fabrica, cum ajung acolo, ce mijloace de transport mă duc până acolo şi alte cele nesemnificative. Tac, dând în continuare din cap.

Ajung. Mă lasă la intrare, îmi dă indicaţii pe unde să o iau spre portar (ştiu!!!) şi îşi cere scuze pentru preţul cursei. Mă miră, dar e foarte draguţ din partea lui.

Intru frumos şi completez un formular de gripă porcină, eu fiind răcită bocnă.  Portarul e foarte simpatic, se vede că i-au făcut training americanii. Îmi arată clădirea şi continui singură.  Fabrica are o infrastructură de invidiat, treceri de pietoni, parcare, clădiri clar marcate, totul minuţios pus la punct până la ultimul detaliu ca un oraş perfect în miniatură. Aştia nu se joacă,” normal” mă gândesc şi îmi continui frământarea interioară, e o treabă serioasă, oare eu sunt canditatul ideal? Mi-am luat cizmele bune, cămaşa office , arăt ok. Dar totuşi sunt mult prea copil.

Înaintez sigură pe mine (hah), ajung la clădirea cu birouri şi evident încurc uşile. Îmi ia câteva secunde să îmi dau seama ca cealaltă uşă e cea de intrare. Se pare că am emoţii. Urc unde mi se spune şi ma prezint frumos, spunând că am venit la interviu. Sunt invitată să aştept câteva minute şi să îmi pun haina pe cuier. Îmi vine să tuşesc dar mă abţin cu disperare pentru că sala imensă e ticsită cu angajaţi care tastează cu putere în “cutiuţele” lor. Mă uit prin sală, văd “roboţeii” cum lucrează şi îi văd perfect normali, sunt îmbrăcaţi ok, unele dintre angajate mai elegant altele mai colorat cu eşarfe în dungi. Hmm, parcă am văzut-o pe aia undeva prin PUB. Poate totuşi nu îţi omoară identitatea corporatiştii ăştia. Mă uit prin jur şi văd expus ziarul companiei. Au până şi un ziar, oare nu se cauta redactori?

După vreo 20 de minute îmi vine călăul, o domnişoară cât se poate de simpatică şi mă pofteşte într-un birou. Îmi dă o coală A4 cu cerinţele job-ului şi mă lasă din nou singură pentru a reflecta asupra lor. Se întoarce la un moment dat, după ce prin geamurile biroului am inspectat deja bucătăria angajaţilor, “ca la mama acasa”. Mă întreabă, îi despic CV-ul meu, detaliând fiecare job avut până acum. Îmi pune o grămadă de întrebări la care răspund desigur fără problemă. Când nu mă aştept şi pe când am reuşit să mă relaxez, îmi taie tot elanul. “Şi eşti sigură că vrei să lucrezi la noi şi nu mai vrei presă niciodată?”, mă întreabă ea.Niciodată? Cam trasă de păr asta. Cum să îi spun ei că nu mai vreau presă niciodată. Am lucrat doar un an şi eu de fapt asta vreau şi acum şi în viitor, doar că acum nu se poate şi sunt nevoită să fac un compromis. Ce întrebare stupidă, plus că sunt două întrebări la prima aş zice da, dar a doua e categoric nu. Stupidă întrebare. Eu aş fi pus întrebări mai ok. E prima regulă să nu contopeşti două întrebări. Nu ştie?  Dar totuşi cum se poate să mă întrebe aşa ceva. “Niciodata” e o condamnare fără scăpare. Aşadar îi răspund cu jumate de gură “da”, făcând compromisul. Insistă asupra problemei. De ce insişti? “Dar să ştii că CM se aşteaptă de la angajaţii săi să rămână cu firma cel puţin doi-trei ani”. Uf, da ok “Sunt conştientă de asta”, îi zic.  Da, sunt conştientă şi dacă aş primi job-ul, l-aş trata cu seriozitate, doar  termenul ăsta “niciodată”  mă deranjează. Trece peste, se lasă “convinsă” şi mă mai ţine la interviu încă vreo 30 de minute în care mă pune să calculez discounturi în engeleză. Ceeee? logistică? Asta nu se menţiona in job requirement. Mă uit tiptil spre foaia A4 şi nu e , logistica nu e. Nu, nu vreau logistică. Brusc îmi aduc aminte de orele de matematică din liceu, eu în faţa tablei cu şuvoaie de lacrimi pe obraji şi cu uşa deschisă de la clasă. Încerc să nu mă întorc, să nu mă vadă colegii în apogeul slăbiciunii mele, în momente în care degeaba îi zic de Goethe, Kant, Kogălniceanu, Brătianu, profesoara e interesată de rezultat, şi nu am cum să i-l dau, nu îl am.

Reuşesc să calculez discounturile, după câteva secunde de blocaj în trecut, dar mă simt la fel, detest sentimentul “în faţa tablei”.

Termin frumos de povestit cu ea după care îmi mulţumeşte şi îmi spune că a doua etapă a interviului va consta într-o discuţie la telefon în limba germană. “Ok” zic şi ies fără a mă uita la cutiuţele în care stau angajaţii, mă uit drept înainte în căutarea exit-ului, grăbind pasul vizibil. Ies aproape în fugă şi mă gândesc că m-am nenorocit în 2006, când am dat la jurnalism, măcar ştiu să gătesc- insistă sarcasmul din mine

V-aţi întrebat vreodată de ce se ajunge la revoltele  cetăţenilor din diverse zone ale Clujului de fiecare dată când se contruieşte ceva? V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii ies in stradă de fiecare dată când autorităţile vor să le ofere locuri de parcare, spaţii pentru birouri şi alte facilităţi, care le-ar îmbunătăţi traiul şi le-ar oferi mândria de a fi clujeni?

Eu m-am întrebat de nenumărate ori de ce există scandaluri precum cel din jurul mastodontului Pellicer, cel din jurul parkingurilor din Mărăşti şi Mănăştur. Mă întrebam de ce populaţia nu este consultată de către autorităţi decât teoretic prin nişte dezbateri publice fantomă. Pe de-o parte oamenii nu se interesează şi se trezesc cu panouri de lucru în faţa geamului şi utilaje grele în grădina din faţa blocului lor, iar pe cealaltă parte avem autorităţile care nu depun eforturi în a se apropia de populaţie, în a comunica cu ei în permanenţă, deşi e vorba despre un simplu “2way communication”, de acel simplu joc cu bumerangul despre care va tot vorbesc.

Uite că timp de trei săptămâni pe B-dul Eroilor, cea mai străbătută arteră “pietonală”, s-au instalat câţiva tineri arhitecţi, care simulează un centru de arhitectură atât de necesar acestui oraş. Aici se vor desfăşura o serie de evenimente legate de urbanism şi arhitectură, un studiu de cercetare care încearcă să releve nevoile cetăţenilor cu privire la informarea corectă de către autorităţi privitor la proiecte lor, expoziţii şi diverse ateliere şi workshop-uri pe aceeaşi temă: “Clujul”.

Vă sfătuiesc să treceţi pe acolo, să vedeţi expoziţiile care  prezintă soluţionarea gri-ului din oraş, alternative la amenajarea spaţiilor publice şi multe alte idei, unele trăsnite altele valabile , de transformarea Clujului într-o veritabilă capitală a Ardealului.

Acolo la centrul pilot puteţi să vă exprimaţi şi voi părerea lipind plusuri şi ninusuri pe planşele expuse. Când intri îţi dai seama că te priveşte şi pe tine oraşul ăsta, că îl doreşti aşa cum arată în imagini şi parcă ţi se face o poftă nebună de a fi mai interactiv şi mult mai activ.

Aşadar daţi click aici şi pe urmă urniţi-vă din loc şi mişcaţi-vă posteriorul la fostul magazin Kenvelo de pe B-dul Eroilor. Arhitectura e noua modă, se poartă cu plăcere şi de către profani.

blogstarbucksLa cafeneaua Starbucks din Cluj-Napoca s-au injumatatit feliile de tort. De ce e atat de grav? Poate mi se pare doar mie, dar atunci cand dai 13 lei pe o felie de tort de ciocolata speri macar sa o primesti pe bune. Nu sunt un client fidel Starbucks ci unul ocazional, am descoperit in schimb aici prajituri foarte bune si mi se parea rentabil sa platesc aproape dublu decat in alte localuri, dar sa mananc un produs gustos si mare .

Saptamanile trecute cand am revenit la Starbucks, mi-am comandat din nou acel tort. Cand mi s-a dat farfuria mi s-a facut scarba, simteam nevoia sa urlu la fata care m-a servit si sa imi cer banii inapoi. Parca tara asta altereaza si schilodeste tot ce era intreg si pur. Starbucks-ul e doar un nou exmplu si credeti-ma lista e atat de lunga. La hipermarketul Kaufland din Satmar trebuie sa iti deschizi poseta inainte sa iti platesti produsele  pentru verificare, in cazul in care te-ai simtit tentat sa sparlesti ceva. Umilitor? Deloc, mai degraba inventiv.

Reveninm la Starbucks.  Am platit, deci 26 de lei (eram doi) ca sa primim felia de 13 lei de altadata in doua bucati egale si foarte frumos taiate, astfel incat sa nu observi “furtul” daca nu ai mai comandat tortul acela inainte.

Am mancat tortul, dar intre timp ochii mei se invarteau prin local in cautarea unei cutii cu sesizari, eh asa ceva nu exista in Cluj. Cautam acea cutie pentru ca am avut impresia ca asta e o smecherie a fetei de a face un bacsis frumos si sunt ferm convinsa ca managerul din Cluj nu are habar de asemenea practici. Nu de alta, dar cred ca nu ar vrea sa isi riste locul de munca. O franciza inseamna totusi niste contracte serioase, bani multi si nu in ultimul rand subscrierea la respectarea prestigiului produsului pe care il vei prelua.

Sa ma ierte toti care considera ca ma revolt degeaba, dar m-am saturat de romanismul asta penibil.  Daca iti bati joc de clientii tai, inseamna ca esti un comerciant de ocazie si ca ar trebui sa iti gasesti un alt domeniu de activitate. Oricum, chiar daca 10 clienti tac si inghit in sec nu inseamna ca alti 5 nu vor spune lucrurilor pe nume daunand grav activitatii tale comerciale. Dar sa stii dragul meu comerciant ca nu poti da vina pe angajatii tai plini de siretlicuri pentru ca e in interesul tau sa ii supraveghezi. Iar la o afacere de anvergura Starbucks-ului te-as sfatui sa iti cladesti un PR foarte bun, care sa nu conste doar in emiterea a doua comunicate pe an prin care ne anunti ca vei mai deschide un local in Bucuresti. Stii de ce? Pentru ca daca ai avea un PR bun ai sti ca ai clienti nemultumiti si ai cunoaste pana si motivul nemulumirii lor.

wall-street-signAsta era aberaţia mea de acum câteva zile. Mă gândeam în primul rând la tabloide,comercianţi de kitsch-uri, turism şi alte cele. Evident, nu credeam că prostia debitată de mine va avea vreodată o bază serioasă dar uite că m-am înşelat şi am prevăzut ceva real. Aş mai putea continua povestea idioată, vorbind despre  o conspiraţie uriaşă, despre faptul că Michael s-a jertfit pentru popor şi în primul rând pentru copiii de pe întreg teritoriul Statelor, dar pentru ce, când povestea a căpătat un contur real. Azi pot să afirm cu un zâmbet şi mai larg, lăsând la o parte orice glumă:” Michael Jackson scoate S.U.A din criza economică!”

Se pare că o parte din Sony/ATV Music Publishing, adică jumătatea lui Michael Jackson ar putea ajunge pe Wall Street. Să nu uităm că această companie controlează şi o bună parte a catalogului Beatles, strâns pe parcursul vieţii de către Jacko.

şi îşi întoarce public spatele lui Boc.  Nu stiu cat de pertinentă e aparitia acestor randuri pe blogul meu, dar chiar simt nevoia sa tastez si nu mă pot opri. În toiul atacurilor presei îndreptate spre Boc precum o suliţă ascuţită, mânjită deja cu sângele câtorva politicieni, mă gândeam că Băsescu încă tace, încă nu se implică dar va sosi şi momentul trădării. Şi uite aşa, acum că se îngroaşă gluma, adică apar contracandidaţii la preşedinţie, şeful statului scoate tot ce a ticluit şi păstrat  în laboratorul său secret şi anume trădarea. Băsescu nu mi s-a părut niciodată un om de caracter, unul care să nu te vândă pentru a-şi salva propria piele. Îl vedeam şi pe Boc victima acestui caracter slab. Să nu uităm că Băsescu a fost (este)  marinar şi concepe  supravieţuirea, precum a văzut şi pe bordul navei  şi anume  în caz de pericol, şobolanii părăseau nava. Aşa se va salva cum a învăţat, întorcându-şi spatele aparenţilor “aliaţi”.

Acum parcă mi se pare şi mai ilar şi penibil momentul în care Boc a sprijinit ideea lui Băsescu de a crea un parlament unicameral şi s-a făcut de râs în faţa poporului doar de dragul de a-l sprijini” pe şefu’ “. Reamintim că situaţia  era comică pentru că domnul Boc etala în propria disertaţie beneficiile parlamentului bicameral. Aşadar Boc a călcat peste propriile principii, s-a făcut de râs de atâtea ori, şi acum ce va primi oare pentru tot servilismul lui faţă de Băsescu?

(Iată ştirea de pornire)

Update:

Ce spune Antonescu despre actul lui Băsescu ( EVZ):

“Potrivit lui Antonescu, şeful statului a observat că ecourile Ordonanţei de Urgenţă privind schimbările şefilor de deconcentrate nu sunt pozitive şi >>l-a lăsat pe domnul Boc în offside, că poate nu se vede<< “

Dacă ne era teamă ca vom fi singurii cu “VIP-uri” pe listele EP, iată o noua dovadă de origine şi un sânge de roman. Dacă noi o avem pe Elena Basescu, fraţii noştri din Traian vor  avea o  Barbara Mate (frumoasa Italiei în anul 2000) şi  alte câteva fete frumoase.

original elena-basescu-scena-moda-ia1

Baftă fetelor, promit că vă voi urmări activitatea!Poate vor fi muzele europarlamentarilor, nu e nimic rău în asta, doar muzele au făcut o treaba bună şi în antichitate.

musasbaldassare-peruzzi-jpg Muzele, fiicele zeităţii supreme. Prin abstracţie îi putem considera pe Berlusconi şi Basescu, zeii moderni, creatorii muzelor?

Mă întreb în urma unei seri pierdute într-un bar clujean dacă am asistat la un mic eveniment marca şovinism. Chiar sunt nedumerită având în vedere că oraşul nostru este unul universitar, deci s-ar presupune că prin prezenţa tinerilor studenţi  se mai liberalizează şi “occidentalizează” aerul pe aici. Fiind un oraş european, da urăsc şi eu eticheta asta, ajung din nou la concluzia că în Cluj- Napoca, cu excepţia tinerilor adepţi Noua Dreaptă, restul sunt cam  civilizaţi şi nimeni nu te bate pentru că ai grăit în altă limbă într-un loc public sau chiar privat.

Acum povestea în sine:

Eram cu câţiva prieteni în pub-ul “FIRE”. Nu am mai fost de mult acolo, deşi acum un an eram  unul dintre clienţii fideli.  Am vazut deci multe întâmplări mai puţin plăcute, dar niciodată ceva de genul acesta. Aşadar lângă masa noastră se aşezase un grup de tineri. Se simţeau bine, chiar foarte bine, dar erau unguri. Unul dintre ei, un tip mai hazliu, deloc periculos la înfăţişare, şi-a pus piciorul pe masă, ceea ce s-a întâmplat şi la masa noastră. După atenţionarea unei chelneriţe evident că nici pe masa noastră şi nici pe a lor nu se mai zărea urmă de picior. Ok, înţeleg că gestul nu e unul foarte civilizat, adică nu îţi pui piciorul pe masă decât în propria ta casă dacă chiar vrei. Nu înţeleg totuşi de ce a venit un bodyguard la masa vecinilor noştri după ce au făcut precum le-a cerut chelneriţa, adică au revenit la un comportament normal la fel ca şi prietenul nostru.

Redau dialogul cu o marjă de eroare nesemnificativă pentru că am o memorie bună şi cele de jos chiar sunt de ţinut minte:

Bodyguard: Vreţi să vă dau afară pe toţi?

Clientă: Păi de ce? Ne-am luat piciorul de pe masă.

B: Tu de ce vorbeşti în numele prietenului tău, el nu ştie româneşte?

C: Nu-i din România şi prefer  să vorbesc eu ca să nu existe neînţelegeri.

B: Păi şi ce dacă eu sunt naţionalist şi vă dau pe toţi afară?

Cam în momentul acesta am intervenit noi şi l-am întrebat dacă vrea să discutăm despre politica firmei cu patronul lui, asta ca pe viitor să fie clar cine e binevenit şi cine nu, moment în care tânărul simpatic, cunoscut drept bodyguard s-a retras.

Concluziile? Şoc total!

Nu ştiu cum e mai bine, dar dacă turiştii unguri sunt daţi afară din baruri din cauza unor şovini ipocriţi care habar nu au de ce înseamnă să ai o doctrină, e clar că ceva nu e în regulă. Tind să cred  totuşi că e o mică greşeală în sistem şi bodyguardul zelos s-a cam rătăcit cu doctrină cu tot, având în vedere că în “FIRE” mai găseşti câte un Attila în spatele tejghelei.

_dsc00702E a treia oară când încerc să văd o piesă de teatru în My Way. Până acum nu s-a putut, însă. Nu e vorba despre faptul că vreun actor s-ar fi îmbătat şi nu ar fi venit (deşi poate era mai bine), nu s-a surpat nici beciul în care se află acest club “retro”, nici proprietarul nu a făcut un scandal pentru că i s-au cerut prea mulţi bani pentru show. Ceea ce s-a întâmplat este foarte simplu, am plecat. De ambele dăţi am dat bir cu fugiţii, dar nu se putea altfel.

Prima dată, când se prezenta povestea unui gunoier care “ghicea” viitorul şi caracterul oamenilor din deşeurile aruncate, m-am ridicat de la masuţă, m-am orientat spre EXIT şi între timp mi-am acoperit şi urechile, izolându-le cu dosul palmelor, de zgomotul infernal, aberant şi lipsit de orice noimă.

Deşi ideea care stătea la baza piesei nu era de lepădat pentru o comedie uşoară, fiind vorba despre teatru de club, deşi acea mică bază se putea dezvolta, regia proastă, cu ieşirile nejustificată ale personajelor din secundă în secundă, îţi dădeau un sentiment de agitaţie urmat de un alt factor deranjant şi anume urletele, râsetele acelea apăsate care te iritau şi mai mult. Aşadar după 10 minute de vizionare eram atât agitată cât şi iritată.  Auzind pe urmă   textele stupide şi aluziile penibile la sexualitate, care se succedau cu un “jet” sănătos, am decis că e momentul să părăsesc sala.

În timp ce îmi adunam catrafusele de la masă mi s-a făcut milă de public, care stătea fidel şi înghiţea ceea ce regizorul numeşte piesă, doar pentru că a urcat trei înşi pe o scenă. În momentul în care am auzit, însă râsetele isterizare ale publicului, mă gândeam că îşi merită soarta de a pleca acasă cu impresia că s-au “culturalizat” şi ei şi au fost la “teatru”( fără ghilimele în impresiile lor, desigur).

A doua încercare, de a vedea o piesă în acelaşi club, am  făcut-o acum două seri. Optimistă cum sunt şi plină de speranţă am păşit în local, mai mult de data asta am chemat şi o prietenă. Ne-am aşezat şi am aşteptat cuminţi. Pentru că era o poveste de dragoste, afişul fiind în acelaşi ton de l’amour, mă gândeam că de data asta nu avem cum să dăm greş şi chiar vom vedea ceva interesant. M-am înşelat şi m-a înşelat şi afişul, care parcă de data asta era de o calitate mai bună decât primul.

Speranţele mele s-au năruit, deşi actorii erau clujeni, chiar şi regizorul era. Din primele minute am înţeles că piesa care urma era din aceeiaşi categorie zgomotoasă, enervantă şi fără vreun mesaj de transmis.

De data asta în schimb nu am plecat, am ieşit doar din sală şi m-am pitit împreună cu prietena mea lângă bar.

Săptămâna viitoare merg din nou, poate nimeresc “una bună”.

homepageAşa…într-o seara atât de frumoasa după o zi luminoasă  de “primăiarnă” îmi face deosebită plăcere să utilizez cât mai multe clişee de formulare şi să vă înştiinţez dragi vizitatori că s-a înfiinţat o organizaţie deosebită pentru studenţi. Ceea ce diferenţeaza noua organizaţie de restul ad-hoc-urilor studenţeşti din Cluj- Napoca este limba germană. Mai pe limba tuturor este o organizaţie a studenţilor care studiază în limba germană, totodată se adresează tuturor studenţilor vorbitori ai acestei limbi  .

Blogul meu umil nu poate furniza în momentul de faţă detalii despre surprizele pe care le pregătim membrilor şi celor interesaţi, în schimb pot să vă spun că vom face demersuri serioase pentru a oferi tinerilor workshop-uri foarte utile, distracţii bavareze, activităţi autentice nemţeşti şi multe alte îmbogăţiri culturale.

Aşadar vă invit să vizitaţi nou- născutul site, iar în cazul în care sunteţi studenţi vorbitori de limba germană sau pur şi simplu interesaţi, puteţi să va şi  înscrieţi, dacă tot aţi “clicat”