You are currently browsing the category archive for the ‘Uncategorized’ category.

Nu am mai scris de mult prea mult timp pe blog. Atât de mult încât am fost nevoită să imi resetez parola şi am căutat preţ de mult prea multe secunde unde se adaugă o nouă postare. Scuze au fost invocate şi acestea destule. Poate am decis să nu mai scriu pentru că mi-am impus să nu mai fiu revoltată în public. Am uitat în schimb că există evenimente plăcute care nu permit ca amarul să  devină chemarea condeiului. TIFF-ul este una dintre aceste “chemări” bune, ceva ce te umple de dorinţa de a aşterne şi de a lega cuvinte şi fraze pozitive, savuroase, numai bune de citit.

Buun…

trecând peste încercările şcolăreşti am ajuns într-un final, abia în seara asta, la un film proiectat în cadrul TIFF. Nu ştiu ce voce stranie m-a îndemnat să-l ascult pe Chirilov şi să ma duc la un film recomandat de el, dar am făcut-o, aşa ca fapt divers, că nu am mai făcut treaba asta din 2007 încoace. Mi-am mişcat aşadar posteriorul, după un examen istovitor, în P-ţa Unirii să văd “Viaţa Peştilor” (original La vida de los peces). Mi s-a dat să văd un film chinuitor de lung, plin de clişee, cadre lungi care vor să rezolve acel puzzle inexplicabil al unei acţiuni pierdute înainte de începerea filmărilor şi care se bucură de un final de “reparăm-totul-printr-o-lacrimă-scursă”.

Filmul este unul foarte românesc în sinea lui, ştiţi şi voi filmele noastre, acelea, care dacă ar fi literatură s-ar numi simplu, schiţă, mai precis un singur episod din viaţa personajelor plin de detalii. Mno, filmul ăsta “românesc” de fapt coproducţie Chile-Franţa are un atu faţă de producţiile noastre, are un final şi nu oridecare ci unul pertinent. Revenind la ideea de mai sus, acest final repară tot parcursul chinuitor şi face ca acest film să îmi rămână întipărit datorită detaliilor foarte bine lucrate şi a metaforei, care oferă şi titlul filmului, “Viaţa peştilor”.

Episodul tratat vizual aduce fărâme din viaţa a două personaje, care îşi duc traiul în numele experienţei ratate. Da, este vorba despre un bărbat şi o femeie, care formase în trecut un cuplu şi a căror viaţă a fost separată de o tragedie. Aceassta tragedie a determinat bărbatul să plece din Chile şi să se stabilească în Berlin, rupând relaţia idilică cu femeia. Reîntors după mulţi ani, acest bărbat, Andres o găseşte pe această femeie, Bea, măritată şi cu doi copii. Evident, ca orice experienţă ratată şi aceasta va juca feste “sentimentale” celor doi protagonişti, degeaba.

Ceea ce rămâne demn de apreciat sunt unele replici marcante şi general valabile pentru viaţă, metafore potrivite şi cadre unice care reuşesc să surprindă reacţiile reale ale actorilor, care au reuşit să cunoască şi să îmbrace impecabil hainele personajelor, redând dramele interioare ale acestora într-o manieră naturală.

Ce nu mi-a plăcut au fost scenele dureroase şi extrem de dramatizate, care în primele zece minute nu vor stârni lacrimi ci mai degrabă mutre, “hăă-uri” şi “cee-uri” în rândul spectatorilor. La fel, muzica tristă folosită obsedant din 3 în 3 minute ar fi ceva de care m-as lepăda cu plăcere. De acestea se putea scăpa şi filmul devenea în viziunea mea de “devorator” o savoare de duminică seara.

În rest numai bine, sper la cât mai multe filme în această săptămâna minunată de iunie. Chirilov şi propunerile lui rămân pentru mine un tabu “must have”!

Imagine IMDB

Advertisements

Mă întrebam azi dacă mai ştiu să scriu, dacă scrisul e la fel ca mersul pe bicicletă sau dacă uţi cuvintele pe care altădată le suceai pe limbă  cu uşurinţă.

M-am transferat în lumea numerelor şi mă mir că nu sunt în ceaţă, dar imi lipsesc cuvintele şi gândurile care mă înconjurau nu de mult. E ciudat când mâinile nu mai bat tastele pe care altădată le toceau, e ciudat când colţul drept al tastaturii e noua ta casă şi e la fel de ciudat când îţi răsare un rânjet disperat de fericit atunci când te intorci doar secunde la tastele tocite. Dar aşa e, când trebuie să faci un compromis, când visul tău e altul şi totuşi renunţi “un pic”. Te consolezi cu gândul că e un compromis temporar, dar oare chiar există aşa ceva, un compromis temporar? Oare cât de bine mă cunosc, oare cât de bine ţin minte drumul iniţial ca să mă pot întoarce la cotitura pe care nu o puteam alege atunci când vroiam. Mă simt intr-un joc de strategie prost, vreau sa înfrunt balaurul, dar înainte să o pot face trebuie să adun puncte bonus, să intru pe alte planuri ale jocului şi să mă lupt cu alţi monştri pentru că doar trecând de ei voi putea ajunge la înfruntarea finală. Sincer nu vreau să sune patetic postul de faţă pentru că şi această etapă va fi de folos. Am ajuns să cunosc oameni valoroşi pe care îi observ, poate pentru prima dată. Acum le văd şi le simt cu adevărat viaţa, viaţa unor tineri care scrâşnesc şi ei din dinţi, muşcă colţul pernei noaptea şi îşi duc în tăcere crucea, atâta tot că ei sunt pe drumul lor iniţial, în clişeul ăla ce se numeşte trenul vieţii.

Tastând şi scriind parcă mi se luminează faţa şi nu vreau nici în ruptul capului să îmi închid blogul, nu de alta dar mai sunt mulţi care vor să afle “întrebări interviu multinaţională”. Să vi le zic? Mă omaoră retorica . Am exclus deja virgulele, ce urmează acum?

Patetism, nu am reuşit să te ocolesc!

80619-52Ong-ul “Floare de colţ” realizează în parteneriat cu Coca Cola şi Iulius Mall o campanie de încurajare a populaţiei de a recicla. Până aici e acceptabil, dar totuşi  de ce cu ocazia zilei de 4 iulie şi de ce se va face un puzzle din capace pet formând  steagul S.U.A în România?

După ce limba noastră e invadată de anglicisme, de Halloween şi Valentines Day, consumerismul idiot şi marketingul incapabil de adaptare ne îndeamnă acum să înţelegem fenomenele ecologie şi reciclare prin realizarea steagului american??? Eu nu mai pot concepe aşa ceva. Pur şi simplu nu mai pot fi deschisă la pocrării de genul asta.

Ce legătura am eu, un biet român cu ziua naţională a S.U.A şi de ce trebuie să sărbătoresc eu indirect independenţa poporului american nu poate să îmi străpungă raţionamentul. Deci eu, tânărul român sunt as în fenomenul 4 iulie şi îl deplâng pe Michael Jackson, dar nu  ştiu ce semnifică ziua naţională din 1 decembrie sau războiul de independenţă din ’77 şi cred că eroii din 89 sunt victimele primului război mondial.

Nu mai suport cât de ieftin ne vindem, nu mai suport că marketingul nu e în stare să nască un mod potrivit de a vinde o idee într-o manieră românescă, nu mai suport că kitschul din mintea unora încearcă să mă tâmpească.

Du-te nene cu capacele tale pet şi cu ecologizarea ta americană şi angajează-te într-un alt domeniu dacă în cel prezent eşti un incapabil şi nu ai idei.  Nu îmi argumenta acţiunile tale idioate şi impertinente prin legături între “produse” americane: coca- cola şi mall, că tot nu are legătură cu mine. Dă-mi alte argumente ca să simt dorinţa arzătoare de a recicla.

Mai miră pe cineva că identitatea noastră se duce de râpă?

Asa îşi deschide opera Hitchcock în filmul mut “The Lodger: A story of the London Fog” care putea fi privit de publicul însetat de vechiul îmbinat cu un sunet nou (filmul mut proiectat în acompaniamentul a doi Dj-i, Leizaboy & Dubase) într-o seară înnorată de MARŢI în cadrul TIFF 2009.

the lodgerDe ce e genial criminalul lui Hitchcock? Pentru că nu există. Criminalul cineastului neînţeles i-a naştere în minţile întortocheate ale fiinţei umane, este un demon care pune stăpânire pe fiinţa celor slabi şi care se concretizează prin fapte, prin crimă.

Care este secretul criminalului triangle? Nu se ştie pentru că el, demiurgul psihoticului nu vrea ca noi să aflăm, nu vrea să îşi distrugă mitul, se joacă cu personajele lui după voia sa şi le modelează în permanenţă pe parcursul celor 75 de minute astfel încât tu, cel care vizionezi să ai pupilele dilatate şi gâtul sec până la final.

Povestea contează dacă reuşeşti să îţi dai seama la final, dar grijă mare,  te înşeli chiar dacă El îţi titrează ultimul cadru All stories have an end (fiecare poveste are un sfârşit). Povestea, conturul ei nu contează, contează doar acele 75 de minute pe parcursul cărora încerci să îţi proiectezi o imagine asupra filmului, asupra chiriaşului criminal (?).

Daisy, e o fată cu şuviţe de aur de care se îndrăgosteşte chiriaşul adăpostit în casa părinţilor. Ea e domniţa, muza pe care o adoră, dar dragostea nu se poate împlini din cauza fricii faţă de demonul împanzit în propriul creier. În neputinţa de a o iubi trup şi suflet,  îşi refulează sentimentele de pasiune într-o împlinire sexuală obţinută prin uciderea unor tinere, parcurgând şi operând doar în interiorul unui triunghi stabilit de el. Triunghiul are la colţuri cele trei personaje: Daisy, chiriaşul şi Răzbunătorul (The Avenger) cel care  în acepţiunea bietului chiriaş este ucigaşul. Interiorul triunghiului e împlinirea dragostei săvârşită prin stingerea unor suflete inocente.review_lodger

Povestea în sine, cea care se conturează la final e cu totul diferită. Rândurile de sus sunt substraturile şi idele la care m-a călăuzit pe mine Hitchcock.

Rama e simplă, criminalul (The Avenger) e pe urmele chiriaşului încă din trecut când măcelărise o parte din el, pe sora sa. Eu nu cred în ramă pentru că repet criminalul nu există.

De ce a fost filmul de aseară mai special decât oriunde îl vei vedea tu? Poate pentru că pelicula rula pe osia unui proiector de epocă  şi te primea în curtea interioară a palatului Banffy cu sunetul cinematografului lui Hitchcock. Uneori aveam impresia că pelicula iese din mintea demiurgului şi ajunge pe pânza festivalului nostru fără a face popas într-un alt timp, pe un alt plai.

Să vă distrug orice tentativă de vizionare a filmului prin dezvăluirea finalului?

Hitchcock îţi da cadrul finalului fericit urmat de titrarea All stories have an end şi pe urmă omoară din nou. (vă încredeţi în mine?)

… În ultimele câteva zile am neglijat presa şi evident că nici blogul nu a prezentat interes pentru mine. Tot ceea ce văd sunt capitole, subcapitole, număr de pagini şi alte aspecte minunate a unei lucrări de licenţă. E delir, e palpitant.. este unicat.

En fine, de câteva zile îmi verific în schimb blogul pentru simplul fapt că am tot încercat să însemnez câteva rânduri. Neimportant şi asta. Ceea ce vreau de fapt să transmit este traficul uriaş pe care îl îngresitrez în ultimele zile(nu uitaţi acesta e un blog modest cu o ofertă slăbuţă de informaţie sau amuzament, deocamdată). Ieri am avut undeva pe la 27 de accesări fără să postez ceva sau să îmi fac propagandă, iar azi am ajuns la 80 de accesări, toate înregistrate în urma căutării termenului “elena basescu” pe google.

WHAAATTT? Am rămas mască.  Am o singura postare despre domnişoara respectivă (acum am două, ştiu e ruşinos ). Nu înţeleg care e treaba cu fata  asta. Sure că mi-ar plăcea şi mie să-i alint capul frumos cu un sac şi să o târăsc cu forţa de pe scene publică, daaaarr…e mai uşor să ignori decât să tot promovezi ceva atât de imbecil: “Daddy’s girl wants to be a politician” . Azi (nu) îmi voi ţine în frâu revoltarea şi nu voi scrie despre Monica Columbeanu care vrea să intre în politică. Iri ţine-ţi femeia pe catwalk, crede-ne ne-am obişnuit cu greu să vă suportăm pe ecrane şi pagini de ziare. Cumpără-i o geantă Louis Vuitton în care s-i incapă doar rujul, poate se răzgandeşte.

Eu nu înţeleg de unde le vine  modelelor această emancipare şi această dorinţă de erijare în guru ai politicii autohtone. Kate Moss s-a rezumat la droguri,  Heidy Klum şi-a făcut un show de televiziune, numai fetele noastre vor să îmbrace culorile unui partid…

Paranteză (video eba- ia atitudine)

“Nu e uşor să te cheme Băsescu (ehe…de când cu Popoviciu, mai ales-n.eu.), dar nu tata mi-a stabilit paşii în viaţă, singură m-am dus să fac studii economice (dramatismul în crescendo-n.eu.) şi masterat în ştiinţe politice. Când m-a atras cariera de fotomodel, am facut-o (mai ştii cum călcai pedala maşinii în videoclipul Voltaj…nebuno- n.eu). Iar atunci când s-a bănuit că m-a pus cineva pe lista candidaţilor PD-L, am decis să mă prezint în faţa ta prin puterile mele, candidat independent (din nou- dramatic-n.eu.). Nu uita şi tu eşti independent când votezi (ce bine că mi-ai reamintit- n.eu.)”.

Trebuie să recunosc că filmuleţul ei de promovare e draguţel. Nu promite bani, de fapt nu promite nimic, conform ultimelor date cica electoratul vrea sa voteze omul şi nu promisiunile şi proiectele acestuia. Păi în cazul acesta EBa ar putea avea şanse la cât de storcător de lacrimi este spot-ul. Fata chiar poate colecta mila şi simpatia poporului.

Abia aştept să văd rezultatele !!!

Şi din nou CineTePaşte…

Dintre toate mesajele de masă pe care le-am primit vreodată, cred că acesta  este cel mai trist şi neprofesionist:
“Bună ! Căutăm DJ / Prezentatori Radio , tineri talentaţi şi nu cere experienţă mare , pentru a forma o echipa pentru Radio Victory Art România care curând va fi un Radio In FM Te aştept să te înscri la ID-ul de Mess : victoryartromania Castingul va aveam loc în Club Malibu . Vă aşteptăm în număr mare . Mulţumesc cu mult drag I**** G**** … şi dacă nu te deranjează te rog să transmiţi acest mesaj şi prietenilor tăi Te-am pupat”
(Modificări: diacritice, cenzură nume)

Dacă mulţi susţineau că “Slumdog Millionaire” nu reflectă realitatea şi că Boyle a găsit o lume fictivă pe care a transformat-o în scena unei “tragedii indiene”, de ce a fost Azzrahudin, unul dintre actori, bătut crunt de tatăl său după decernarea premiilor Oscar pentru că nu a dorit să stea în faţa casei lor din Mumbai asemenea unui animal expus la circ pentru trecătorii curioşi (1) şi de ce a încercat tătăl micuţei actriţe să o vândă din cauza sărăciei?(2)

Pe mine încă mă fascinează filmul şi o va face în continuare la fel cum ma fascinează si “Oraşul Zeilor”. Nu mi se par exagerate şi de fapt de ce dăm cu părerea noi  cei care nu am pus niciodată picior pe acele tărâmuri. De ce trebuie etichetat filmul acesta ca fiind “comercial” din prima? M-am săturat de eticheta comercial. E pentru tot poporul deci mie automat nu imi place deşi poate e un film foarte bun? Cu toţii vrem să fim speciali, critici, mai altfel, când colo suntem la fel de gri şi fazi ca restul.  M-am săturat de toţi cvasi-experţii din diferite domenii, de toţi artiştii care de fapt nu sunt, de toţi care incearcă să fie ceea ce nu pot fi şi dau în ridicol.

Comercial nu înseamnă greşit. Nu înseamnă că se adresează celor mai puţin inteligenţi ca noi. Nu devenim experţi dacă răspunsul nostru la orice din jur e : “eh e comercial”.

Enjoy!!!

Cei care au acasa un costum de piele, un bici, o vestă sau o mască se pot uita pe etichetă, cei care nu aveţi aşa ceva, iată răspunsul:

Pakistanul

5 000 de lei !

Odată cu imprimarea pozei primiti si peste 50% din voturile satului Iris şi un drum dus, cu întoarcere peste patru ani, spre Bucureşti.

Ca să vedeţi şi voi despre ce e vorba.

elephants2Pe durata exilului meu  pe pământul făgăduinţei am ales aproape la întâmplare una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit pe parcursul celor 22 de primăveri ai existenţei mele. Recunosc mi-a furat atenţia coperta, deoarece vânez aproape orice legat de circ, fie carte, film, fotografii sau poveşti macabre ca de exemplu cea a familiei Ovitz, o familie de circari liliputani din România. Mă fascinează circul din perioada interbelică, imaginile, culorile, ciudaţii, monştri, acrobaţii si toţi ceilalţi membri ai circului.

În S.U.A era cât pe ce să fug cu circul. Lucram în Bismarck la un  restaurant şi la una dintre mese stătea PR-ul unui circ american. Sună ciudat dar se pare că structurile circului s-au modernizat şi nici contabilitatea nu o mai face vreun clovn ci un contabil.

Americanii te întreabă automat de unde eşti după ce îţi aud accentul . Sunt exagerat de prietenoşi  şi destul de deschişi, parcă au o sete înnăscută de a cunoaşte tot ce nu le seamănă. Aşadar fata de la masa mea a început să povestească cu mine. A urmat un şir de întrebări care mi se adresau zilnic de zeci de ori de clienţii restaurantului: ” De unde eşti?”, “Cum ai ajuns aici?” “Ce studiezi?” etc.  Evident că eu ca ospătăriţă trebuia să fiu drăguţă, sincer nu mi-a displăcut, aşa ca am întrebat-o şi eu cu ce se ocupă. Era după cum am amintit mai sus “circar” . Aflând că am o pasiune pentru circ mi-a oferit un job, iar eu nu am acceptat oferta, nici măcar nu am întrebat ce implică job-ul,  am ales să mă rezum la orăşelul unde trăiam (1,2,3…clişeu) cică “visul american”.

Cartea  o citeam în fiecare zi liberă a mea. E o poveste savuroasă care relatează viaţa unui tânăr veterinar, care după ce îşi pierde părinţii  se alătură accidental unui circ, urmând să trăiască  povestea vieţii lui. Mă minunam de fiecare dată  când răsfoiam paginile, cum poate o femeie să se suie în pielea unui bărbat şi să îşi  însuşească trăirile interioare, părerile şi dorinţele unui bărbat. Sara Gruen narează la persoana întâi viaţa lui Jacob Jankovski şi o face foarte bine.

Cartea se găseşte fie la humanitas fie pe gigapedia.

Enjoy !