You are currently browsing the tag archive for the ‘job’ tag.

Bianca Felseghi went- dot- com a scris despre asta pentru ca s-a revoltat cum ar fi facut orice jurnalist sanatos cu un anumit bun-simţ şi cu o definiţie bine stăpânită a presei. Nu ştiu cum ai putea numi oamenii, care concep un site de  social networking pentru morţi, un fel de Deadfacebook cu plată, buni afacerişti sau inventivi?

Parcă totuşi  nu ideea mă deranjează pentru că zănatici sunt destui răsfiraţi prin ţară . Mă deranjează faptul că  s-au adunat pe baza unui anunt pe Bestjobs mai bine de 60 de oameni din toată ţara care au început să fie fraieriţi :

Citadela Media este o companie infiintata in ianuarie 2010 la initiativa unui grup de ziaristi din Bucuresti, oameni cu o experienta in presa de pana la 22 de ani.
Ratiunea aparitiei acestui grup de discutii a aparut dupa publicarea unui anunt de angajare, pentru toate zonele tarii, de redactori documentaristi. In mai putin de trei zile de la aparitia anuntului pe ejobs, au fost inregistrate 1.500 de candidaturi. 90% dintre ele, extrem de valoroase. Prima izbanda marca Citadela Media este, asadar, ca a reusit sa stranga la un loc, prin intermediul internetului, oameni de calitate. Cu ajutorul acestui grup de discutii pus la dispozitie de Yahoo vom initia activitatea SC Citadela Media SRL. Va oferim o alternativa la zbuciumata viata de redactie. Cei care vor merge mai departe cu noi vor avea mult-visatele weekenduri libere, de neconceput in redactiile clasice ale ziarelor, care cad in aceasta perioada ca popicele. Vom fi, ca pana acum majoritatea dintre noi, in slujba comunitatii. Va doresc si ne dorim succes!

După ce s-a înfiinţat acest “grup de discuţii” şi s-au adunat 60 de oameni, s-au postat cerinţele,  adică redactarea biografiei unei persoane decedate cu vreo 5 fotografii atasate. Ceea ce nu ştiu candidaţii e că în viitor va trebui să ceara şi bani colegilor sau familiei  “subiectului de presă”,pentru a crea contul valabil timp de un an cu biografia mortului . Pe contul respectiv se va regăsi textul redactat, iar “jurnalistul” va trebui să negocieze plata pentru cât mai mulţi ani astfel încât să îi iasă o sumă cât mai mare pe cap de decedat, da? Mă intreb oare cine vor fi cei care îşi vor face cont pe un asemenea site pentru a “naviga” printre fotografiile unor oameni morţi? Sau cine vor fi cei care vor semna “necrologurile jurnalistice”, oare vor fi acei presari cu o experienţă de 22 de ani?

Lăsând întrebările “puerile” la o parte iată şi pontul pe care editorul site-ului, care susţine că în momentul de faţă lucrează la un trust de presă din Bucureşti(am verificat, susţine pe bună dreptate): Pont: luati legatura cu preotii. Ei sunt in masura sa va indice persoanele care respecta cu sfintenie randuielile bisericesti pentru cei care nu mai sunt. Aici este paradoxul: vom scrie povesti de viata despre cei care nu mai sunt. Adica exact asa cum i-au cunoscut cei din comunitate.
Scrieti cu drag, o sa simtiti recunostinta comunitatii!

Să vă fac demersul jurnalistic mai clar: preotul va fi sursa, colegii  şi familia vor da vox-urile, iar decedatul va fi subiectul de presă.

Sunt sigură că mulţi dintre cei 60 selectaţi îşi doresc un loc de muncă în “domeniul” lor, dar sunt curioasă câţi vor accepta oferta. Sper că cei care se numesc ziarişti în grămada aia de 60 de inşi vor refuza aşa cum e firesc.

PS: Editorul zicea că în seara asta va reveni cu amănunte privind “beneficiile”. Revin şi eu cu un update.

Advertisements

Mi-am facut cont pe site-urile de recrutare. Asa cum au facut toţi colegii mei. La facultă se discută ofertele de job-uri, se râde de unele, iar altele nu se menţionează pentru că sperăm să primim feedback.

Am primit şi eu un feedback acum câteva săptămâni de la o companie multinaţională din Cluj. Oferta era ok, deşi nu era presă (!!!) . M-a sunat o tanti de la HR şi m-a invitat a doua zi la un interviu. Sentiment ciudat, ce să zic. Nu mă aşteptam ca site-urile de recrutare să aibă vreun rost altul decât a te amăgi cu ceea ce,de fapt, nu îţi doreşti.

Ziua interviului

M-am trezit de dimineaţă cu un sentiment idiot, ca înainte de examen. Ştiam că voi fi calmă şi totuşi aveam stomacul strâns, îl simţeam mic ca un purice. Am urcat în taxi la 12 fără 10. Compania era departe de  mine. Ştiam unde e pentru că fusesem acolo o dată.  El făcea fotografii, eu stăteam pitită în maşină, iar portarul gesticula vehement, urlând “nu aveţi voie să faceţi fotografii”.

Aşadar urcând în maşină, taximetristul mă şi întreabă: Lucrezi la “compania multinaţională”?. Îi răspund politicos “nu” şi completez în grabă “dar îmi doresc foarte mult”, mint în speranţa că mă conving şi pe el la fel, dacă funcţionează, interviul va merge brici. Îl conving. Taximetristul continuă “să ştii că plătesc frumuşel aştia de la CompaniaMultinaţională”, dau din cap şi îl las să îmi continue, imi explică cine sunt ei, ce fac, îl las, deşi ştiu mult prea bine. Îmi zice unde e fabrica, cum ajung acolo, ce mijloace de transport mă duc până acolo şi alte cele nesemnificative. Tac, dând în continuare din cap.

Ajung. Mă lasă la intrare, îmi dă indicaţii pe unde să o iau spre portar (ştiu!!!) şi îşi cere scuze pentru preţul cursei. Mă miră, dar e foarte draguţ din partea lui.

Intru frumos şi completez un formular de gripă porcină, eu fiind răcită bocnă.  Portarul e foarte simpatic, se vede că i-au făcut training americanii. Îmi arată clădirea şi continui singură.  Fabrica are o infrastructură de invidiat, treceri de pietoni, parcare, clădiri clar marcate, totul minuţios pus la punct până la ultimul detaliu ca un oraş perfect în miniatură. Aştia nu se joacă,” normal” mă gândesc şi îmi continui frământarea interioară, e o treabă serioasă, oare eu sunt canditatul ideal? Mi-am luat cizmele bune, cămaşa office , arăt ok. Dar totuşi sunt mult prea copil.

Înaintez sigură pe mine (hah), ajung la clădirea cu birouri şi evident încurc uşile. Îmi ia câteva secunde să îmi dau seama ca cealaltă uşă e cea de intrare. Se pare că am emoţii. Urc unde mi se spune şi ma prezint frumos, spunând că am venit la interviu. Sunt invitată să aştept câteva minute şi să îmi pun haina pe cuier. Îmi vine să tuşesc dar mă abţin cu disperare pentru că sala imensă e ticsită cu angajaţi care tastează cu putere în “cutiuţele” lor. Mă uit prin sală, văd “roboţeii” cum lucrează şi îi văd perfect normali, sunt îmbrăcaţi ok, unele dintre angajate mai elegant altele mai colorat cu eşarfe în dungi. Hmm, parcă am văzut-o pe aia undeva prin PUB. Poate totuşi nu îţi omoară identitatea corporatiştii ăştia. Mă uit prin jur şi văd expus ziarul companiei. Au până şi un ziar, oare nu se cauta redactori?

După vreo 20 de minute îmi vine călăul, o domnişoară cât se poate de simpatică şi mă pofteşte într-un birou. Îmi dă o coală A4 cu cerinţele job-ului şi mă lasă din nou singură pentru a reflecta asupra lor. Se întoarce la un moment dat, după ce prin geamurile biroului am inspectat deja bucătăria angajaţilor, “ca la mama acasa”. Mă întreabă, îi despic CV-ul meu, detaliând fiecare job avut până acum. Îmi pune o grămadă de întrebări la care răspund desigur fără problemă. Când nu mă aştept şi pe când am reuşit să mă relaxez, îmi taie tot elanul. “Şi eşti sigură că vrei să lucrezi la noi şi nu mai vrei presă niciodată?”, mă întreabă ea.Niciodată? Cam trasă de păr asta. Cum să îi spun ei că nu mai vreau presă niciodată. Am lucrat doar un an şi eu de fapt asta vreau şi acum şi în viitor, doar că acum nu se poate şi sunt nevoită să fac un compromis. Ce întrebare stupidă, plus că sunt două întrebări la prima aş zice da, dar a doua e categoric nu. Stupidă întrebare. Eu aş fi pus întrebări mai ok. E prima regulă să nu contopeşti două întrebări. Nu ştie?  Dar totuşi cum se poate să mă întrebe aşa ceva. “Niciodata” e o condamnare fără scăpare. Aşadar îi răspund cu jumate de gură “da”, făcând compromisul. Insistă asupra problemei. De ce insişti? “Dar să ştii că CM se aşteaptă de la angajaţii săi să rămână cu firma cel puţin doi-trei ani”. Uf, da ok “Sunt conştientă de asta”, îi zic.  Da, sunt conştientă şi dacă aş primi job-ul, l-aş trata cu seriozitate, doar  termenul ăsta “niciodată”  mă deranjează. Trece peste, se lasă “convinsă” şi mă mai ţine la interviu încă vreo 30 de minute în care mă pune să calculez discounturi în engeleză. Ceeee? logistică? Asta nu se menţiona in job requirement. Mă uit tiptil spre foaia A4 şi nu e , logistica nu e. Nu, nu vreau logistică. Brusc îmi aduc aminte de orele de matematică din liceu, eu în faţa tablei cu şuvoaie de lacrimi pe obraji şi cu uşa deschisă de la clasă. Încerc să nu mă întorc, să nu mă vadă colegii în apogeul slăbiciunii mele, în momente în care degeaba îi zic de Goethe, Kant, Kogălniceanu, Brătianu, profesoara e interesată de rezultat, şi nu am cum să i-l dau, nu îl am.

Reuşesc să calculez discounturile, după câteva secunde de blocaj în trecut, dar mă simt la fel, detest sentimentul “în faţa tablei”.

Termin frumos de povestit cu ea după care îmi mulţumeşte şi îmi spune că a doua etapă a interviului va consta într-o discuţie la telefon în limba germană. “Ok” zic şi ies fără a mă uita la cutiuţele în care stau angajaţii, mă uit drept înainte în căutarea exit-ului, grăbind pasul vizibil. Ies aproape în fugă şi mă gândesc că m-am nenorocit în 2006, când am dat la jurnalism, măcar ştiu să gătesc- insistă sarcasmul din mine